Shankly, poet al Gării de Nord?

Unii, dar mai ales unele, ar putea crede că Bill Shankly vorbea mai mult la beţie. Posibil să fi muşcat din gulerul unei brune când a spus treaba asta: „unii oameni consideră fotbalul ca o problemă de viaţă şi de moarte. Nu sunt de acord cu această atitudine. Îi pot asigura că este o problemă mult mai serioasă”. Afirmaţia asta seamănă cu celebra „mamă, te iubesc, dar nu mai mult ca pe U!” (unde „U” este Universitatea Cluj), semn că avem şi noi autorii noştri de cuvinte de duh. Şi, că veni vorba de duh, iată o ştire care ar trebui să-i pună pe gânduri pe cei care văd în Shankly un fel de „poet al Gării de Nord” (cine n-a văzut „Filantropica”?): jucătorii de religie musulmană din campionatul Germaniei au voie să mănânce şi să bea în zi de meci, chiar dacă se află în Ramadan (se ştie că în luna cu Ramadanul, musulmanii n-au voie să bea şi să mănânce de la răsărit până la apusul soarelui). Asta a hotărât recent Consiliul central al musulmanilor din Germania. Cică pentru a-şi arăta respectul faţă de Allah pot „recupera” în alte zile, fără meci. Pe undeva, hotărârea asta îmi pare luată în România. Doar aici ai impresia că poţi negocia cu orice, chiar şi cu cele sfinte. Dar cum a fost luată în Germania, nu pot decât să întreb: dacă Shankly n-a avut dreptate sau a spus ce-a spus la beţie, ce să cred, că şi Consiliul ăsta al musulmanilor e format tot din nişte băieţi cu gâtul uscat? Sau din microbişti?

„Stadionul Steaua a fost construit de eroi!”

„Sute de maşini cu materiale ieşeau printr-un singur loc. Pe sub tribună, unde e tunelul jucătorilor.” Colonelul ing. (ret.) Traian Draghia a lucrat la construirea stadionului Steaua, dar spune că nu el l-a făcut, ci miile de soldaţi fără de care performanţe istorice pentru fotbalul românesc nu ar fi fost posibile.

„Steaua”, între iubire şi viaţă

Traian Draghia a scris o carte de poezii şi i-a dat titlul „Iubirea”. Are în lucru alte trei volume, de proză, de astă dată, care se vor chema „Viaţa”, „Credinţa” şi „Armata”. Între timp, însă, a mai publicat şi cartea „Steaua”, în care a prezentat, cu zeci de imagini, istoria construirii stadionului din Bulevardul Ghencea.

„Steaua” nu a apărut întâmplător între „Iubirea” şi „Viaţa”, aşa cum nu întâmplător, în martie 1973, când maiorul Draghia era pe un şantier lângă Piteşti, a fost anunţat de comandantul său că trebuia să se prezinte la ministrul apărării. În dimineaţa următoare, adjunctul ministrului, generalul Vasile Ionel, îi dădea ordin să construiască stadionul de fotbal Steaua în numai opt luni. Pornind de la zero, totul trebuia să fie gata până la 25 octombrie 1973.

 Când şi cum l-a văzut pe Hristos

 „Tot ce e aici e o bucăţică din viaţa mea.” Într-un apartament din Topoloveni, colonelul ing. (ret.) Nerva Traian Emanuil Draghia, astăzi în vârstă de 76 de ani, şi-a organizat masa de lucru. Îl cunoşti pe om privind pereţii camerei în care-şi regăseşte liniştea. De la dreapta la stânga, tablouri cu Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Decebal, Traian, bunicii săi, desene care amintesc de copilărie şi, la celălalt capăt, Mihai Eminescu privind după o vază cu busuioc spre Veronica sa, al cărei tablou a fost aşezat, strategic, probabil, câţiva centimetri mai sus.

Nu este un interlocutor facil. Trasează din start limitele dialogului – „aveţi la dispoziţie 30 de întrebări şi trei ore” – şi spune mai puţine decât ştie – „îmi amintesc foarte multe, dar unele nu vi le pot spune”, colonelul are câteva principii pe care le respectă cu sfinţenie: „eu nu mint, dar ce nu trebuie să vă spun să ştiţi că nu veţi afla de la mine”.

Traian şi Emanuil i-au fost bunici, iar Nerva naş. Aşa se explică prenumele. Şi chiar dacă are trei, lumea din Gorganu, satul său natal, îl ştie ca nea Milu. „Mama mea, care a fost educatoare, îmi spunea Miluţu meu cel drag. Aşa sunt mamele, iubitoare!”. În „Viaţa” urmează să povestească şi cum, pe la patru-cinci ani, mama îi vorbea despre colinde. „Ne învăţa să colindăm, dar pe mine, că eram mic, nu mă lăsa la biserică. Dar odată, pentru că tot bâzâiam, mi-a dat voie de Paşte, cu tăticul. Mă, mi-a zis tata, când o ieşi popa, te uiţi acolo şi-o să-l vezi pe Hristos. Stăteam cu gura căscată… Şi l-am văzut pe Hristos. Da, când a ieşit popa şi am ocolit de trei ori biserica, l-am văzut pe Hristos într-un nor, cum s-a ridicat la cer”. Sau cel puţin aşa credea Miluţu. „Miluţule, Miluţule, ai fost un prost şi-un prăpădit toată viaţa!”.

 Misterul din fumul de ţigară

Maiorul Traian Draghia - 1973

Cu ajutorul unui dosar stufos, învăluit în fum de ţigară, nea Milu deapănă firul construirii stadionului Steaua. Echipa care a condus „Şantierul Steaua” a fost formată din trei ofiţeri: el, ca şef de lucrări cu partea de stadion şi utilităţi, maiorul inginer Emil Pătraşcu, şef de lucrări la tribuna oficială şi la grupul social, şi locotenent-colonelul Beniamin Botezan, comandantul de şantier. Alături de ei şi de miile de soldaţi, a lucrat zi şi noapte la un proiect unic în România acelor vremuri, un proiect invidiat chiar şi de conducerea de partid.

Deşi iniţial era vorba de un stadion cu 55.000 de locuri, s-a hotărât limitarea la 25.000. Banii trebuiau păstraţi pentru Casa Poporului. Şi aşa, spune Traian Draghia, „au vrut să ne aresteze. Că era stadionul prea frumos!”.

Parcă fumează amintiri. Te-nconjoară misterele, cum e cel al pierderii legăturii cu ceilalţi doi membri ai echipei. Draghia, Botezan şi Pătraşcu nu s-au mai văzut sau auzit de la inaugurarea arenei, pe 9 aprilie 1974. De ce? Când îşi şterge ochii cu palmele acelea groase, care încă mai pot să muncească pământul moştenit în Gorganu, nea Milu spune totul. Sau nimic. Pentru că uneori nu ştie mai multe.

În „Steaua”, iar acest lucru i-a frapat pe editori, a inclus liste întregi cu soldaţii care au făcut parte din echipele de săpători, echipele de montat gradene, cele care au făcut treptele, băncile sau cele care au executat aleile. Nişte eroi pentru nea Milu. I-ar fi invitat pe toţi la lansare.

Mai greu decât oftatul

Cel care i-a ajutat moral şi, poate, nu doar moral, a fost Valentin Ceauşescu. „A contat mult atitudinea lui. Când mai marii nu ştiau nici unde e stadionul, el sărea peste molozul ăla şi venea să ne întrebe dacă merge treaba. Îşi pleca fruntea şi zicea Să trăiţi!”.

A fost greu. Mai greu decât oftatul unui om de 76 de ani care-şi aminteşte de toţi. De soldatul Nedelea din macaraua turn care-i spunea că-i era frică să mai lucreze din cauza oboselii. De Rudi, un director de mare caracter. De căpitanul Gorun, însărcinat să facă terenul de joc. De cum veneau la el soldaţii să-i spună că li se năşteau copiii sau le mureau părinţii şi ei aveau nevoie de permisie. Iar totul era calculat la milimetru, fiecare om avea felia lui de stadion, picătura lui de transpiraţie de bifat în caietele maiorului inginer Draghia.

Au scos-o la capăt. Şi cu gradenele, măsurate de mii de ori, şi cu filtrele, bordurile sau băncile. Stadionul a fost gata la timp, după care fiecare s-a întors la lucrările vremii. Traian Draghia, a participat, printre multe altele, la reconstruirea oraşelor Bucureşti şi Zimnicea după cutremurul din 1977, şi la ridicarea Casei Poporului. A purtat peste tot brelocul şi scrumiera primite cadou de la Steaua. Abonamentul „pe viaţă” la tribuna zero a stadionului „a expirat” la începutul anilor ’90.

Conform documentelor colonelului Draghia, 39 de unităţi militare au contribuit cu efective la construirea stadionului inaugurat pe 9 aprilie 1974, printr-un spectacol care a inclus partida amicală Steaua – OFK Belgrad (2-2).

Publicat în “Observatorul militar” din 03 august 2011.

Omul care n-a mai prins ploaia de joi

Ai putea scrie despre bucata aceea de tumoare, bucata care s-a desprins de cerul gurii şi care a pus capăt unei vieţi. Oare tumoarea are minte, se gândeşte cine e omul pe care îl mănâncă? Probabil că nu… Dacă tumoarea care l-a sufocat pe Ştefan Sameş ar fi avut minte, astăzi nu am mai fi discutat despre fostul jucător al echipei naţionale, ci despre bunicul şi tatăl Ştefan Sameş.

Ai putea scrie despre mii de chestiuni emoţionante, care ar face să vibreze corzile sensibile. Despre bileţelele cu ajutorul cărora, spre sfârşitul vieţii, păstra legătura cu lumea. Despre scrisul acela tremurat, de copil stângaci, fără nicio legătură cu stilul său precis de a lovi balonul cu capul. Despre cum l-au dat afară de la Steaua şi despre lipsa de reacţie a unor oameni care au respirat în jurul său zeci de ani. Despre revolta interioară a unui fost fotbalist necăjit să vadă cum cad cărămizile din zidul numit Steaua, la a cărui construire a muncit cu drag timp de zeci de ani.

În logica de tip Lady Gaga, fotbalul românesc, aşa cum am găsit la Maria Andrieş, abuzează de prezent. Înclinaţia către nonconformism, către sclipici sau către ce se vinde, te poate îndemna ca, la moartea unui fotbalist atât de mare, să glosezi ieftin, lacrimogen. Nu cred că e cazul. Ţine de ordinea naturală a lucrurilor ca fotbaliştii, mari sau mici, să mai şi moară. Ei nu au un dumnezeu al lor, un dumnezeu scris cu litere tremurânde – aşa cum le contura domnul Sameş în ultimele zile – care să le lungească viaţa aşa cum se dilată uneori timpul într-un meci tensionat. Nu au privilegii. Au tumori şi frustrări la fel ca orice om.

Te uiţi în jur când mergi la serviciu? Sunt clădiri, maşini, câini, semafoare… Şi oameni. Îmbrăcaţi, tunşi, parfumaţi, cu serviete, poşete sau sacoşe, cu bastoane, cărucioare sau alte accesorii. „Despuiat de lustrul social, omul arată ca o femeie demachiată, cu obrazul boţit, abia trezită din somn”, scrie undeva Ileana Vulpescu. Dedesubt e carnea. Cine ştie câţi au cancer? Privindu-i, poate nici măcar nu te gândeşti că şi alţii au probleme. De asta, nici nu mai ai răbdare să-i asculţi.

„Oprea”, „Puiu” şi „Mirel” sunt numele persoanelor care au avut răbdarea să-l asculte pe Ştefan Sameş. Plus „Oli”… Când nimic nu mai era de făcut, iar viaţa era susţinută de perfuzii, şi alţii şi-au dat seama că omul care se stingea fusese, de fapt, o valoare. După ce tumoarea şi-a făcut treaba, arteziana condoleanţelor a început să curgă rutinată. Plângem mediatic două-trei zile, după care, până la următoarea moarte sau până la următorul bolnav de cancer, ne vedem de ale noastre şi de lustrul care ne face mai buni şi mai frumoşi.

Acum ştim că Sameş a jucat împotriva lui Cruyff, Platini sau Kempes, ştim că a fost cel mai bun jucător al României în 1979 şi că a strâns 388 de meciuri în prima divizie. Ce-ar fi fost dacă l-am fi ascultat mai des şi dacă ne-ar fi păsat mai mult de valoarea din el? Apoi, ce-ar fi dacă i-am asculta mai des pe alţii şi dacă ne-ar păsa mai mult de valori? Un lucru e sigur: n-am avea nimic de pierdut.

Altfel, azi, luni, e foarte cald în Bucureşti, oraşul în care a murit Ştefan Sameş. Se aude că joi plouă toată ziua. Din cer, bucăţele de tumoare peste nepăsarea din jur.

Hagi. Cel care vrea şi poate, dar nu oricum

A fost cel mai mare fotbalist român pe care l-am văzut jucând şi cred că doar printr-o minune sistemul actual de promovare a talentelor mai poate scoate la suprafaţă un alt Hagi. Din nefericire pentru antrenorul Hagi, rememorez nostalgic anii săi de jucător. Nimic din ce a făcut pe banca tehnică nu m-a determinat să spun că, iată, geniul a găsit o nouă formă de exprimare. Mi-e clar, astăzi, că Hagi este un antrenor slab. Conform clasicei expresii „pentru un antrenor vorbesc rezultatele”, dinspre Hagi nu se aude mai nimic. Peste tot eşecuri şi, mai ales, nemulţumirea faptului că marele Hagi, pasionatul Hagi, nu este lăsat să-şi facă treaba, nu este lăsat să-şi vadă în linişte de proiectul său pe termen lung.

Hagi află în fiecare zi că recunoştinţa la români nu e mai lungă decât coada pisicii. El aşteaptă în continuare respect, chiar dacă şi piatra îşi mai netezeşte colţurile cu trecerea anotimpurilor. Trăieşte dezamăgirea unei Românii lipsite de consideraţie, a unei Românii care nu are răbdare şi care nu ştie să construiască aşa cum a făcut-o el la şcoala de fotbal din Constanţa.

Hagi iubeşte naţionala. Atât de mult încât intervine telefonic la televiziuni când Lucescu cel mic spune că suntem în lumea a treia. Hagi poate, Hagi vrea, Hagi se luptă, promovează juniori, are relaţii şi se simte bine când este căutat. Numai că el nu poate să preia echipa naţională în mijlocul unei campanii de calificare. El iubeşte naţionala atât de necondiţionat încât are nevoie de negocieri. Pentru el, preşedintele federaţiei trebuie să declare public nu ştiu ce, să-i dea asigurări. El vrea, el se luptă, el poate, dar nu oricum.

Când te simţi nepriceput, când ţi-e teamă de eşec, începi să pui condiţii. Pentru Hagi, un nou eşec ar însemna sfârşitul visului de a fi antrenor. De fapt, a fost de atâtea ori trezit din somn, încât numai el mai crede că mergând la culcare îşi poate continua visul. Îi doresc succes, numai că orice ezitare, orice pas înapoi, orice condiţionare îl decredibilizează. Sunt sigur că Hagi nu poate fi antrenor (în 10 ani a tot demonstrat-o), dar dacă ajungând la conducerea naţionalei îşi va da seama de lucrul ăsta, cred că mai putem sacrifica vreo doi ani. Pierdem timp, dar salvăm amintirile.

Îmi daţi voie să remarc un ziarist?

Numele lui e Gabriel Berceanu şi scrie pentru Gazeta Sporturilor. Şi nu trebuie să-ţi placă sportul pentru a-i gusta articolele… Gabriel Berceanu scrie din Utrecht de când cu accidentul lui Mihai Neşu. Şi o face incredibil de bine, incredibil pentru un ziar de sport. Îmi face impresia că e zi şi noapte dedicat subiectului, nu pierde nicio emoţie, nicio frântură de declaraţie… Astăzi, am citit un interviu cu tatăl fotbalistului. L-aş recomanda oricărui „slujitor” din presă. Nu neapărat ca tehnică a realizării unui interviu, cât ca empatie cu interlocutorul.

„În telefon, jarul din glasul părintelui se stinge. Rămîne să mocnească mai departe lîngă firele, masca de oxigen şi cadrul care îi acoperă fiul. Mihai Neşu deja mai are pe cineva de salvat.”

Gabriel Berceanu nu se fereşte nici de metafore, iar asta îl transformă într-o piesă rară. Care nu ştiu cum a apărut la Gazeta, dar sper să o ţină tot aşa. Mulţumesc pentru cum scrii, Gabriel Berceanu!

Poveste cu pantofi şi Pelé

În 1958, Pelé câştiga primul titlu de campion mondial cu „naţionala” Braziliei. La un an după, se ruga de un colonel să-l „ierte” de armată.

Era recrutul 201, el, Dico, sau cum îl cunoştea lumea, Pelé. Şi, tocmai pentru că îl ştiau, îl strigau dimineaţa, când era de gardă. Unii aplaudau, alţii voiau să-i strângă mâna, era ca la circ, mai ales că-i dăduseră şi hainele alea, casca, arma… Anul 1959. Era campion mondial, înscrisese chiar în finală, dar nu conta, armata coborâse din pod.

Şi iată-l în biroul colonelului Monerat, directorul lui Santos. „Vă rog… Faceţi ceva!” Şi el, colonelul, privindu-l ca dona Celeste, mama piticului Dico, când voia să iasă la fotbal: „Imposibil. Trebuie să faci stagiul. Ce-o să creadă ceilalţi, că marele Pelé e bolnav sau are picioarele umflate?”. Şi pantofii colonelului, strălucitori de parcă i-ar fi lustruit chiar Dico… De parcă ar fi fost pantofii lui de duminica sau cei ai piloţilor de la Aero Club. Copil fiind, lustruia ca să mai aducă un ban în casă. Tatăl lui, Dondinho, abia câştiga din fotbal cât să o ducă de pe-o zi pe alta.

Cum mai zburau păsările de oţel! Ce lumini, ce farmec! Cum să nu vrei să te faci aviator? De fapt, îi şi spusese lui Dondinho, pe când acesta lucra ca om bun la toate în spital, că nu vedea alt rost în viaţă decât acela de a zbura. „Păi, ştii, Dico”, îi replicase tatăl, „ca să fii aviator, trebuie să înveţi să scrii şi să citeşti”. Ăsta a fost şi motivul principal pentru care-a mers la şcoală… Plictisitor. Până să înveţe să scrie şi să citească, trebuia să stea cuminte în bancă. Noroc cu fotbalul din pauze. Îndesau ziare într-un ciorap pe care-l legau cu sfoară şi jucau până îi striga dona Cida, învăţătoarea.

Totuşi, într-o pauză, mingea s-a dus departe, iar cel care a alergat după ea i-a chemat. „Hai, mă, că acum vine dona Cida!” Bosumflaţi, s-au apropiat de el. Stătea aplecat lângă zidul unei clădiri şi se uita pe o fereastră care dădea la subsol. Ciorchine, au privit cu toţii prin ochiul de sticlă, tăcuţi şi cu gurile căscate. Înăuntru, în ceea ce părea a fi o morgă, nişte bărbaţi în halate se chinuiau să dezbrace un aviator mort. O mânecă se înţepenise, iar unul dintre bărbaţi a tras brusc de braţ. Din gura aviatorului a început să curgă sânge, pe masă şi apoi pe linoleumul crăpat al morgii. Lui Dico i s-a făcut rău şi-a plecat greu de acolo, fără să poată evita strălucirea pantofilor aviatorului…

Chiar dacă pierdea bani, din acea zi a renunţat să mai lustruiască pantofi. Nu i-a spus lui Dondinho că nu mai voia să fie aviator, dar cu timpul au înţeles toţi că fotbalul era cea mai bună alegere pentru Dico. Toţi, în afara colonelului Monerat care spune „imposibil” în faţa lui, campionul mondial Pelé.   

Publicat în “Observatorul militar” din 2 februarie 2011.