Interviu cu criticul şi istoricul literar Alex. Ştefănescu: “Iubesc literatura într-un mod aproape mistic”

New York, Central Park, 10 aprilie 2009; Foto: colecţie personală

 - Am numărat volumele scrise de dumneavoastră şi mi-au ieşit 18 sau 19. E corect?

- Da, cam atâtea sunt…

- Ţineţi în mod special la unul dintre ele?

- Ţin foarte mult la Jurnal secret, pentru că acolo mă dezvălui ca om. Titlul nu este întâmplător: m-am gândit ce aş scrie în acest jurnal dacă el ar fi secret. Unii spun că este o contradicţie: cum să fie secret dacă l-ai publicat? Tocmai asta este: l-am scris ca şi cum ar fi secret, străduindu-mă să nu am nicio reţinere în ceea ce povestesc. Nu-mi plac autorii de jurnale care-şi fardează existenţa.

…Iar cartea vieţii mele este Istoria literaturii române contemporane…

- Asta mă aşteptam să spuneţi de la început.

- Am lucrat la ea zece ani. A fost o carte care mi-a schimbat viaţa şi în bine şi în rău, o carte care are un text de patru milioane de semne, 1500 de ilustraţii şi cântăreşte 2950 de grame. Ştiu cât cântăreşte fiindcă adversarii mei literari m-au ironizat: Poftim, a venit şi Alex. Ştefănescu, cu cartea lui de trei kilograme şi jumătate… Am cântărit-o şi le-am răspus că nu, are două kilograme şi 950 de grame.

- Unde aţi cântărit-o, la Obor?

- Nu, la bucătărie… (râde)

Unul dintre cei care au ironizat-o, poetul Radu Vancu, din Sibiu, a fost şi cel care a organizat o lansare a cărţii mele, la Biblioteca Astra, din Sibiu. Sala în care avea loc lansarea era la etajul trei. Din politeţe, a trebuit să mă ajute să duc exemplarele sus şi l-am văzut cărând câte cinci cărţi, ceea ce înseamnă 15 kilograme, şi i-am spus: Vezi cum te-a pedepsit Dumnezeu, că acum cari tocmai această carte?. S-a amuzat… Cartea asta mi-a schimbat viaţa în sensul că am muncit foarte mult la ea şi m-am şi îmbolnăvit. Au fost zece ani de muncă, de nopţi nedormite, fără să fi fost eliberat de alte obligaţii. A mai fost şi-un episod neplăcut: în 1999, mi s-a furat un laptop pe care aveam 300 de pagini deja scrise. Lucrul acesta m-a descurajat, pentru că e greu să rescrii. Am fost chiar la un pas să renunţ, dar le-am rescris.

- Vi le aminteaţi bine?

- Doar ideile, textul nu. Unele imagini, comparaţii, dar nu întregul. Mi-am uzat ochii, m-am îmbolnăvit şi de inimă. De altfel, şi după ce a apărut cartea, am avut motive de descurajare fiindcă au fost foarte multe comentarii negative. Am numărat 270 de articole – ceea ce e imens -, dintre care cam 100 favorabile şi 170 nefavorabile. Am încercat să mă consolez, pentru că şi la apariţia Istoriei literaturii a lui Călinescu, în 1941, au fost 82 de articole, dintre care numai unul elogios şi acela scris de un profesor din provincie care îşi dădea doctoratul cu el. În rest, toate erau negative – iar acum ne mândrim cu Istoria aceea. Nu pretind că sunt la fel de important precum Călinescu, nu e stilul meu. Nu mă consider important, eu am vrut de fapt să fac o carte care să vină în continuarea celei a lui Călinescu din punct de vedere cronologic. De-asta am studiat ce s-a întâmplat din 1941 până în 2000.

- Care a fost cea mai dură critică legitimă la adresa Istoriei dumneavoastră?

- În primul rând, vreau să explic că m-au atacat fie scriitorii cărora nu le-am rezervat un capitol în carte, fie criticii literari care ar fi vrut să scrie ei cartea şi erau enervaţi că n-au făcut-o. Toţi cei care au comentat cartea cu bună credinţă au avut dreptate. Dar mulţi au comentat-o cu ură. Asta este greu de suportat: ura. Am avut odată o întrunire la Uniunea Scriitorilor, în Sala Oglinzilor, cu foarte mulţi scriitori şi le-am spus aşa: să presupunem că această carte este un eşec. Eu, de-a lungul vieţii, am văzut mulţi autori care credeau că sunt geniali, dar erau nişte rataţi. Deci există posibilitatea ca şi cartea mea să fie un eşec. Dar dacă este un eşec, de ce nu mă compătimiţi? De ce mă urâţi? Mi-ar fi plăcut să vină cineva la mine şi să spună: Săracul Alex. Ştefănescu, a muncit zece ani degeaba! Atunci v-aş fi crezut. Însă ura voastră este suspectă şi mă face să cred că asta nu este o carte proastă. Au râs şi m-au aplaudat.

Acum mă întorc la cei care aveau dreptate. Cele mai multe critici îndreptăţite sunt cele care se referă la omisiuni. Sunt scriitori importanţi pe care nu i-am prezentat, precum Nicolae Balotă sau Eugen Negrici. De ce nu i-am prezentat? Dintr-un motiv care o să vi se pară prozaic… Pentru că a apărut pe neaşteptate o finanţare din partea băncii Raiffeisen. A fost ca un vis frumos… Am primit un telefon de la domnişoară cu o voce melodioasă – şi eu sunt foarte sensibil la vocile melodioase –, care mi-a spus că a citit un interviu, în care menţionam că urma să public Istoria. Nu vreţi să v-o finanţăm noi? m-a întrebat. Cum să nu vreau, sunt fericit!

- Visul oricărui scriitor…

- Da. Şi-i zic: vin acum. Ea: nu, de ce să pierdeţi timpul? Trimitem o maşină şi vă ia.

- Un adevărat înger domnişoara respectivă.

- Extraordinar, da. M-am dus acolo, iar peste două zile am fost invitat în faţa consiliului băncii, ca să explic ce e cu această carte. Ei au hotărât să finanţeze o singură carte pe an. De fapt hotărârea lor era şi mai drastică: într-un an, o carte, în alt an, un spectacol, apoi un pictor etc. Aşadar, cărţii îi venea rândul la câţiva ani. Se săturaseră să finanţeze tot felul de poeţi mărunţi pentru care intervenea câte-o secretară… Şi-au făcut un program care se numea Proiect Art, prin care finanţau o singură realizare artistică pe an, dar una cu o mai mare anvergură. Era acolo chiar directorul băncii şi i-am atras atenţia că această carte va fi foarte controversată. A spus că nu-i nimic, dimpotrivă. Va fi controversată pentru că are în vedere scriitorii în viaţă. Despre scriitorii morţi e uşor să spui orice, pentru că ei sunt foarte politicoşi, nu comentează. Dar cei în viaţă sunt extrem de orgolioşi. Am semnat un contract şi aveam obligaţia să fac 35 de lansări în 35 de oraşe ale ţării, la care să afişez bannere cu banca. În schimb, ei s-au angajat să finanţeze logistica. În schimb, mi-au mai cerut şi 400 de exemplare pe care să le ofere cadou celor mai importanţi clienţi, de Crăciun. Am semnat cele 400 de exemplare înainte de a fi încapsulate, ca o surpriză pentru clienţii respectivi.

- Şi aţi făcut toate turneele acelea?

- Da. Ba chiar am făcut 38, că au mai fost trei lansări şi în Bucureşti. În multe locuri, am avut un succes pe care nu mi-l imaginasem. S-au vândut cărţi chiar şi direct de la portbagajul maşinii.

Raiul lui Alex. Ştefănescu

- Ce tiraj aţi avut?

- 1900 de exemplare, dintre care 400 le-am dat băncii. Cartea a fost scoasă de editura soţiei mele. Fiind soţia mea, n-a putut să mă păcălească. Conform contractului, am luat procente din vânzare. Au mai fost şi alte tiraje care, la fel, s-au epuizat, iar cu banii câştigaţi mi-am făcut o casă la ţară. Cred că sunt printre puţinii scriitori care au reuşit aşa ceva în România. Şi eu am dus-o prost cu banii, dar la bătrâneţe am avut acest succes şi mi-am făcut acea casă la ţară, ca să mă retrag, să am linişte, că m-am săturat de urâţenia vieţii de fiecare zi. Până la 60 de ani am trăit la bloc.

Spuneam, deci, că această carte mi-a schimbat viaţa: mi-a tulburat-o, dar mi-a adus şi momente de încântare. Dar am vorbit destul despre cartea asta…

- Totuşi, ce se întâmplă cu cei pe care i-aţi omis?

- Acum lucrez la ediţia a doua. N-am dus explicaţia până la capăt, dar cred că aţi înţeles că atunci am închis repede ediţia, ca să pot ţine pasul cu propunerea băncii. Dacă nu procedam aşa, trebuia să mai aştept şase-şapte ani până mai găseam o finanţare.

- Vă mai finanţează banca şi a doua ediţie?

- Nu, dar din vânzări editura a pus bani deoparte pentru o viitoare ediţie. Iar în ediţia a doua o să ţin seama să nu mai fie omisiuni.

- Sunt convins că şi când aţi început să munciţi la această Istorie, ştiaţi la ce riscuri vă expuneţi. Credeţi că a meritat?

- Trebuia s-o fac, pentru că, pentru un critic literar, o istorie a literaturii este cum e rolul lui Hamlet pentru un actor. Visul unui actor este să joace Hamlet. Visul unui critic literar este să dea o istorie a literaturii din vremea lui. Am scris nu sute, ci mii de articole de critică literară.

- 5000…

- Da, cam 5000 de articole. Şi având această competenţă, dar şi gândindu-mă că poate puţini vor mai citi literatură română contemporană în viitor, am zis să las o imagine despre această literatură.

- Credeţi că este bine ca orice critic să se gândească la o istorie a literaturii?

- Nu, dar eu m-am simţit dator s-o scriu. Un martor are datoria să povestească ce a văzut. Dacă dumneavoastră aţi vedea cum aterizează un OZN, nu sunteţi obligat legal să povestiţi, dar moral, da. Mai ales dacă ştiţi să povestiţi. Sunt unii oameni care, dacă ar vedea un OZN, n-ar fi în stare decât să scoată nişte interjecţii. Aşa, de pildă, sunt de părere că scriitorii români sunt datori în continuare să povestească ce s-a întâmplat în timpul comunismului. Toate celelalte ţări comuniste au dat câte un scriitor care a povestit despre perioada respectivă. Ruşii l-au dat pe Soljeniţîn, cehii pe Kundera, albanezii pe Kadare, dar noi nu avem o carte în care să fie înregistrată această experienţă tragică. Noi avem doar aluzii, tratări indirecte…

- Sunt o babă comunistă?

- Nu e, că Dan Lungu n-a trăit în timpul comunismului. Numai titlul atinge problema… Dacă eşti martor la o tragedie, eşti dator să o povesteşti. Eu nu am fost martor la o tragedie, am fost martor la o dramă: cum a reuşit literatura română să supravieţuiască în timpul comunismului. Comunismul a încercat să transforme totul într-un instrument de propagandă, le-a cerut scriitorilor să scrie nu ce vor ei, ci să laude Partidul Comunist. Unii au acceptat, alţii nu. Dacă acceptau toţi, literatura română dispărea. Destui s-au opus, fie în mod direct, ca Lucian Blaga, care a refuzat să scrie, fie indirect, prefăcându-se că fac propagandă, ca Tudor Arghezi. Alţii s-au gândit să plătească un tribut partidului, cum a făcut Petru Dumitriu: a scris romanul Drum fără pulbere pe placul partidului şi, în schimb, a scris Cronică de familie aşa cum a vrut el. Şi-a plătit impozitul obligatoriu…

- Ştiu că wikipedia nu trebuie să fie un reper, dar mulţi tineri caută şi acolo informaţii. Astăzi, de exemplu, la numele dumneavoastră era scris că, pe timpul comunismului, v-aţi exprimat admiraţia faţă de regim şi că l-aţi lăudat pe şeful de stat…

- N-am scris niciodată niciun elogiu. Ca să pot să-mi public cărţile şi articolele de critică literară, trebuia să fiu membru al PCR. Şi am fost. În România, la revoluţie, erau aproape şase milioane de membri. Ajunsese aproape o formalitate, pentru că nu exista alt partid, şi a fi membru era o condiţie dacă voiai să-ţi susţii doctoratul sau să lucrezi în presă… Asta a fost tot. Nu există articole scrise de mine în care să fie elogiat regimul. Se poate spune altceva: că am lucrat la ziare politice; da, e adevărat,  dar m-am ocupat de literatură. Am lucrat la Scânteia tineretului, dar la Suplimentul literar artistic, unde făceam poşta redacţiei şi primeam sute de scrisori de la tineri. Acolo publicau scriitori nonconformişti importanţi (Mircea Horia Simionescu, Mircea Dinescu, Gabriela Adameşteanu) şi aproape toată generaţia ’80 (Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Traian T. Coşovei ş.a.). În mijlocul unei redacţii care se ocupa de propagandă, exista acest supliment literar, condus de Ion Cristoiu, supliment care se bucura de o anumită libertate. Sau am lucrat la România liberă, condusă de Octavian Paler, unde aveam o rubrică, Cronica tradiţiilor. Mă duceam în ţară şi nu scriam despre realitatea comunistă, ci despre tradiţii, despre trecut. Nu e adevărat că am scris articole de proslăvire a regimului comunist, iar asta se poate verifica în colecţiile ziarelor.

- Probabil, dacă exista vreun articol, ar fi fost semnalat până acum…

- Cum să nu? Se face mare caz de un articol al meu din România literară din 1989, despre calitatea creaţiei literare, în care există un citat din Ceauşescu referitor la calitatea creaţiei. De fapt acel articol, foarte critic la adresa poeziei patriotice de atunci, scrise pe bandă rulantă, a fost iniţial respins de cenzură, iar în urma unor negocieri a fost acceptat cu condiţia introducerii acelui citat.

- Pe de altă parte, aţi scris în urmă cu vreo zece ani faptul că America lansează rachete, România lansează cărţi. Astăzi, parcă asistăm la un concert pe două voci: una spune că românii nu citesc, iar cealaltă, că românii nu cumpără cărţi. Atunci, pentru cine se lansează atâtea cărţi? Se tipăresc volume doar pentru a fi duse la topit?

- Aţi făcut o observaţie foarte bună. Realitatea este că există mai mulţi autori decât cititori. E o chestie comică. Sunt foarte mulţi oameni care au orgoliul de a fi scriitori, dar pasionaţi de literatură sunt mai puţini. Sunt vreo 4000 de autori, după calculele mele, care n-au talent, dar se ambiţionează să publice cărţi pe bani. Eu am reacţionat la acest fenomen şi am scris de multe ori despre cărţile proaste. Mi-a apărut şi o carte la Editura Humanitas. Se numeşte Cum te poţi rata ca scriitor şi are subtitlul Despre 250 de cărţi proaste. Am făcut o emisiune TV, Tichia de mărgăritar, tot despre cărţi proaste. Toţi aceşti autori nu numai că publică, dar vor să şi facă lansări fastuoase, să li se traducă volumele şi să se scrie despre ei.

- Mi-a plăcut cum povesteaţi odată că vă mai pomeniţi şi noaptea cu câte unul la fereastră aducându-vă un manuscris…

- Da, se fac presiuni. Unii mă invită la restaurant, alţii mă ameninţă. Un poliţist de la Circulaţie m-a fluierat odată şi eu am crezut că am încălcat vreo regulă, dar de fapt avea nişte versuri pe care voia să mi le dea. Un dentist m-a lăsat cu aspiratorul în gură, a deschis un sertar, mi-a citit nişte versuri de-ale lui şi m-a întrebat dacă-mi plac. Fiind în situaţia respectivă, nu puteam să-i spun decât că-mi plac. Am şi spus după aceea că mulţi autori ar vrea să bage câte un aparat din acela în gura mea şi să mă-ntrebe dacă-mi plac cărţile lor.

- Ştiu că şi Cum te poţi rata ca scriitor a fost criticată negativ…

- Mircea Dinescu a făcut o glumă: când ai publicat Istoria s-au supărat cei care nu sunt în carte, iar când ai publicat Cum te poţi rata… s-au supărat cei care sunt în carte. Până la urmă s-au supărat toţi. Cea din urmă a avut succes în rândul tinerilor, pentru că este o carte plină de umor, de umorul involuntar al acestor autori, care sunt comici fără să-şi dea seama. Când am făcut emisunea TV Tichia de mărgăritar, operatorii spuneau că s-au ales cu un fel de depedenţă de literatura proastă şi căutau numai cărţi de acest tip.

- Acum mai aveţi o emisiune la TV…

- Da, se cheamă Iluminatul public şi e despre cărţile bune. Dar culmea e că asta nu are aceeaşi audienţă.

- Înseamnă că aţi reuşit să vă faceţi timp şi pentru literatură de calitate, obligat profesional…

- Da… Şi în Istoria literaturii sunt  menţionate cărţi bune. Nu fac un inventar al cărţilor proaste, dar m-am simţit dator să scriu despre cărţile proaste pentru că e un fenomen cu totul ieşit din comun.

- Am observat şi că, din exterior, lumea literară pare plină de invidie şi răutate.

- Aşa e.

- Dar de ce nu se respectă scriitorii? N-ar avea decât de câştigat.

- M-am gândit foarte mult la lucrul acesta. Cred că explicaţia stă în lipsa de succes. Lipsa cronică de succes. Neavând succes, devin acri. Precum fetele bătrâne care nu reuşesc să se mărite. Dacă unul are succes, îl urăsc. Mai mult decât atât, au ajuns să considere că succesul este suspect. Dacă ai succes, însemnă că scrii cărţi comerciale, fără valoare. S-a întors, cum zice Eminescu, „maşina lumii”. Scriitorii care au succes sunt foarte generoşi, cum era, de pildă, Nichita Stănescu, poate singurul scriitor genial pe care l-am cunoscut. Era de o generozitate extraordinară. Îl bucura orice succes al altor scriitori, era prietenos cu toţi, dăruia tot ce avea.

- Acesta era un alt subiect despre care voiam să povestiţi. Cum a fost cu poemul acela pe care vi l-a dedicat?

- Aveam 24 de ani, eram redactor la revista Tomis din Constanţa, mă pricepeam la literatură, dar în relaţiile cu oamenii eram neformat. Iar şefii de-acolo m-au trimis la Bucureşti, în delegaţie, ca să aduc zece poezii de la Nichita Stănescu. El nu avea adresă, nu avea casă şi locuia la câte-o iubită. Când schimba iubita, schimba şi adresa. Uneia i-a scris o poezie pe-un perete, cu creionul dermatograf, şi respectiva n-a mai zugrăvit niciodată peretele… Am aflat că avea să ajungă la restaurantul Athénée Palace, care se numeşte acum Hilton, pentru că sărbătorea primirea unui premiu literar. Când primea câte-un premiu, toţii banii-i risipea cu prietenii. L-am aşteptat la intrarea în restaurant, unde mai erau, printre alţii, Gheorghe Tomozei şi Fănuş Neagu, i-am spus cine sunt, iar el, foarte prietenos de altfel, a fost doar puţin ironic când i-am zis că vreau zece poeme şi el a spus exact zece?. Am intrat în restaurant, am început să sărbătorim, iar eu eram tot mai îngrijorat că nu spunea nimic despre poezii şi nici nu avea vreo servietă de unde să scoată poeziile. A înţeles starea mea, că avea o intuiţie extraordinară, şi mi-a zis: eşti îngrijorat cu poeziile, că te ceartă şefii tăi. Bine, scoate carnetul şi ţi le dictez. A improvizat zece poezii sclipitoare, extraordinar de frumoase. Şi zice: acum, îţi dictez al 11-lea poem, pe o foaie separată. Am rupt o foaie, am băgat carnetul în servietă şi mi-a dictat poemul, mai frumos decât celelalte. Zice: îţi place? Eu: da! El: hai să-i dăm foc, să rămână numai al nostru. Un poem care a existat vreo 30 de secunde, numai pentru a sărbători acel moment şi acea prietenie care apăruse instantaneu. Nu eram eu prietenul lui, dar între Nichita Stănescu şi orice om apărea o vrajă a prieteniei cum nu am mai întâlnit la nimeni. Era ca un prinţ rus… De altfel, mama lui, Tatiana Cereaciukin, era dintr-o familie de aristocraţi ruşi. Familia ei fugise din Moscova în timpului revoluţiei bolşevice din 1917. Se refugiase, pentru că toţi aristocraţii ruşi erau omorâţi de comunişti. Mama lui s-a căsătorit cu un ploieştean deştept şi frumos, Nicolae Stănescu, proprietarul unui atelier de croitorie. Combinaţie rară… Când a fost invitat odată la Moscova, Nichita Stănescu, în prezenţa oficialităţilor comuniste, a făsut o glumă care i-a cam speriat. Zice: ştiţi că eu exist datorită revoluţiei bolşevice? Ei au aplaudat ca şi cum era o laudă. Şi unul a întrebat: dar cum anume? Şi el: păi, datorită revoluţiei, bunicii mei, cu mama, au fugit din Rusia şi aşa au ajuns la Ploieşti.

- De asta „datorită” poate sta uneori în loc de „din cauza”.

- Bună observaţia, da.

- Mai ţineţi minte cum era poemul?

- Nu, mai ştiu doar că avea titlul Silex, pentru că m-a întrebat cum mă numesc. I-am zis Alex şi de asta i-a zis poemului Silex. Era ceva despre aer şi silex, despre faptul că aerul este mai greu decât piatra sau cam aşa ceva. Erau jocurile lui de idei care nu pot fi povestite.

- Aţi spus-o chiar dumneavoastră: primiţi foarte multe manuscrise slabe. Cum explicaţi cuiva că nu are ce-i trebuie unui scriitor?

- Îi explic cu multă răbdare şi bunătate. Sunt ironic numai cu autorii îngâmfaţi, care publică pe banii lor şi pretind într-un mod agresiv că sunt cei mai buni. Dar, cu un tânăr care mi se adresează cu timiditate şi vrea să afle adevărul, vorbesc cu multă răbdare şi-i explic de ce nu-mi place ce scrie. Sau îi spun că ar putea să încerce altă formulă. Îmi dau seama ce formulă i se potriveşte mai bine. Sau îi spun că aşa cum nu toţi au ureche muzicală, el nu are simţ literar şi nu cred că ar putea să devină scriitor, dar că poate să-i consulte şi pe alţi critici, să nu fie descurajat.

Cu cei care mă consultă la început, mă port cu foarte multă grijă, să nu îi rănesc. Nu-mi place să-i fac pe oameni să sufere. De altfel, nici nu sunt adeptul ironiei. Ironia e o armă tăioasă, o foloseşti numai când nu ai altă soluţie. Eu sunt adeptul umorului. Care e deosebirea dintre cele două? Ironia înseamnă ca eu să râd de tine, iar umor înseamnă să râdem împreună. Nu să râd de tine, iar publicul să se amuze pe seama unei victime. Nu sunt de acord, dar uneori scot şi sabia ironiei din teacă, şi anume atunci când nu mai am altă soluţie. Şi Nichita Stănescu avea aceeaşi părere. El a polemizat odată în presă cu unii care erau admiratorii lui Voltaire, un raţionalist vulgar şi un ironist caustic. Nichita a spus că are o părere proastă despre cei care ironizează tot ce e frumos, dragostea, sărbătoarea, măreţia, munţii, stelele etc. Şi el zicea că nu suportă ironia, ci veselia. Nu zicea ca mine – umorul, ci veselia, bucuria, nu ironia. Şi a găsit următoarea formulă: ironia lui Voltaire este jeg pe sandaua lui Dionysos. Fantastic mi s-a părut. Avea o forţă în formulări şi o expresivitate extraordinare.

- Sunt curios să aflu şi cum credeţi dumneavoastră că se citeşte corect o carte.

- După părerea mea sinceră, dacă eşti critic literar trebuie să citeşti o carte de cel puţin două ori. O dată, o citeşti din plăcere, te laşi transportat de ficţiune ca să-ţi regăseşti starea de spirit din adolescenţă, când stăteai pur şi simplu fermecat de frumuseţea unei cărţi. Iar a doua oară, o citeşti ca să înţelegi de ce ţi-a plăcut. Dacă nu sunt aceste două lecturi, înţelegerea cărţii nu este completă. O dată trebuie s-o trăieşti şi a doua oară s-o analizezi.

- Mai poate un critic literar cu experienţa dumneavoastră să se desprindă de mecanismele din spatele scrisului şi pur şi simplu să guste o carte?

- Mi-aţi pus o întrebare foarte bună. Mă mândresc cu faptul că mi-am păstrat ceva din candoarea din adolescenţă. Când eram elev la un liceu din Suceava fugeam de la ore, mă urcam pe dealul pe care sunt ruinele cetăţii lui Ştefan cel Mare şi citeam Jules Verne sau Jack London din plăcere. Eram fericit, stăteam în iarbă, ciripeau păsările şi eu citeam. Acum, ori de câte ori iau o carte în mână, încerc să intru o dată, şi încă o dată, în atmosferă. N-am îmbătrânit atât de mult încât să nu mai pot trăi bucuria de a citi. Uit de obligaţiile profesionale, de relaţiile mele cu scriitorii respectivi, de urgenţa muncii mele şi câteva ore citesc din plăcere. Cred că nu mai sunt mulţi critici care pot să citească aşa, cu candoare. A doua oară, citesc profesional. Atunci îmi construiesc articolul critic.

- Dumneavoastră aveţi şi şansa, pe care v-aţi construit-o singur, de a nu avea grija zilei de mâine. Sunt şi mulţi critici, mai tineri, care din asta trăiesc. Trebuie să citească repede, dacă în fiecare săptămână scriu o cronică…

- Dar nu este prea mult să scrii o cronică pe săptămână. Eu pot să scriu şi-o cronică pe zi. Nu, să nu credeţi că sunt un fanfaron. Dar problema cu grijile materiale o văd altfel. V-am spus, am dus-o prost cu banii până la apariţia Istoriei literaturii. Nici nu visam să-mi fac vreodată o casă la ţară. Locuiam la bloc şi trăiam foarte modest. Soluţia, ca să scapi de grijile materiale, este să nu-ţi pese de bunurile materiale. Asta nu înseamnă se le antipatizezi.

Sunt în aşa fel educat că mă simt foarte bine să trăiesc ascetic, ca un călugăr, dar şi în mijlocul bogăţiei. Am această mobilitate sufletească. Nu dispreţuiesc bunurile materiale, dar pot să le ignor. Apoi, literatura îţi dă o satisfacţie atât de mare încât nu-ţi mai trebuie nimic. Vă spun, am iubit atât de mult literatura, cum iubesc credincioşii o religie. Asta nu înseamnă că sunt un mare critic. Vă spun sincer… Nu pretind despre mine că sunt un mare critic. Printre primii 10-15 din ţară, da, e ceva şi asta. De Eugen Negrici îmi place mai mult decât de mine. De Daniel Cristea-Enache, un tânăr ca dumneavoastră, îmi place mai mult decât de mine. Şi sunt şi alţii care-mi plac mult. Ca o confesiune patetică, vă spun: am iubit extraordinar de mult literatura. Atât de mult încât am hotărât să nu am copii. Ca să mă ocup numai de literatură. Dacă am literatura, nu-mi mai trebuie nimic. Pot să citesc şi-n metrou, şi-ntr-o cabană, dar şi într-o vilă luxoasă. Pentru mine, nu există nimic mai important decât literatura.

- A fost de acord soţia cu opţiunea dumneavoastră?

- Am avut acordul ei. Dar ea a fost de acord din alt motiv. A făcut parte dintr-o familie de elită din Ploieşti, grav persecutată de comunişti. Şi a spus că nu vrea să facă un copil pe care să-l livreze regimului comunist. Va fi făcut şoim al patriei, pionier, UTC-ist… Şi-apoi, era atât de mare sărăcia că nu aveai ce să-i oferi unui copil. Nu că nu aveai haine, dar nu aveai lapte, carne, brânză. Mulţi copii din acea generaţie sunt schilodiţi. Aşa ne-am înţeles. Dacă ea voia, imediat aş fi cedat.

Nu sunt un om de o mare nobleţe, sunt un om obişnuit, dar pentru că iubesc atât de mult literatura, nu vreau s-o pângăresc. Literatura e ceva atât de frumos, e păcat să o mânjeşti. De asta nu vreau să fac concesii nici atunci când vorbesc despre o carte. Fac greşeli fiindcă sunt om. De exemplu, dacă pun mâna pe o carte mediocră după o carte proastă, cartea aceea mediocră mi se pare foarte bună. Asta se întâmplă din cauza unor mecanisme psihice. Dacă mănânci un măr după tort, ţi se pare acru, dacă-l mănânci după ceva sărat, ţi se pare dulce. Sau când sunt obosit – nu văd valoarea unei cărţi. Sunt multe cauze care pot perturba aparatul fin de apreciere a literaturii. Repet: nu mă cred un critic foarte important, un om infailibil, ştiu că fac greşeli, dar sigur este că iubesc literatura într-un mod aproape mistic, că este chiar viaţa mea, şi, în al doilea rând,că sunt profund cinstit în intenţie. Vreau să spun exact ceea ce cred.

Alex. Ştefănescu a făcut stagiul militar în 1972, la Ciolpani, la apărare civilă. Am avut ocazia să mă eschivez, pentru că în comisia medicală era o prietenă de familie, oftalmolog, care mi-a şoptit că dacă spun că nu văd nu ştiu ce literă, mă scuteşte de armată. N-am vrut… Culmea este că nu prea vedeam atât de bine, dar am zis că vreau să fac armata, ca să fiu în rând cu lumea. Dacă ţara mea este atacată, să fiu şi eu printre cei care o apără. Toată viaţa am avut acest sentiment de responsabilitate. Apoi, în armată, m-am simţit foarte bine. Mulţi colegi, mai sclifosiţi, s-au plâns că nu ştiu cine era dur… Păi, foarte bine că era dur, ca să ne formeze. Că patul era prea tare… Şi ce dacă-i prea tare! Şi asprimea vieţii are un farmec. Nu trebuie să te sperie.

ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Redactor-şef (în perioada 1990–2010) al revistei România literară.

Autor a 18 cărţi, dintre care a avut un mare ecou Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000, apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei). Volumele Jurnal secret, 2009 şi  Bărbat adormit în fotoliu, 2010 au apărut în tiraje mari şi au fost reeditate la cererea publicului.

Emisiunea Un metru cub de cultură difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, realizată pentru TVR Cultural, Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.

În 2009 a publicat o carte despre două sute cincizeci de cărţi proaste, Cum te poţi rata ca scriitor. Tot în 2009 a început să realizeze şi o emisiune TV pe această temă, Tichia de mărgăritar. A urmat, din 2011, emisiunea Iluminatul public, consacrată celor mai bune cărţi apărute după 1989.

Interviu publicat (în variantă prescurtată) în “Observatorul militar” din 23 mai 2012.

Interviu cu scriitorul Filip Florian: “Continuăm să avem o literatură cu cărţi scrise în weekend şi pe furatelea”

A făcut presă vreo 10 ani, după care a intrat cu succes în lumea literară. Deşi a debutat relativ târziu, Filip Florian este recunoscut astăzi drept unul dintre cei mai talentaţi scriitori români contemporani. În acest interviu, el vorbeşte despre bucuria inegalabilă a terminării unui roman, despre anotimpurile cărţilor şi despre cât de important este în viaţă să faci un lucru cu pasiune.

-                     Recent, v-aţi întors de la Târgul de Carte de la Leipzig. Cu ce aţi rămas după această experienţă?

-                     În timp, să ştiţi că apare o uşoară rutină, iar târgurile acestea ajung să semene între ele. Având posibilitatea să merg la destul de multe în ultimii ani, pot face comparaţii, iar târgul de la Leipzig e aparte, asta e clar, nu se poate asemăna cu altul, în primul rând fiindcă e un fel de mare sărbătoare a estului german. E, de fapt, vechiul târg al RDG-ului, pe care, după unificare, noua Germanie l-a păstrat din respect pentru est, însă evident e cu totul altceva. În primul rând, dintr-un spaţiu relativ mic s-a extins într-un şir de hale ultramoderne, făcute în ultimii zece ani… Şi ce mai are el aparte şi nemaipomenit e o mare, o revărsare de tineri din toată Germania, care pur şi simplu vin în excursii de două-trei zile cu şcoala. E un lucru nemaipomenit, să aduci puşti de 15, 16, 17 ani, pe care în felul acesta îi obişnuieşti cu cartea. Înseamnă automat că, dacă măcar unul din 10 va iubi cărţile şi ca adult, tu ai permanent o masă de cititori uriaşă. Nu ştiu dacă în România i-a dat cuiva prin cap ca, în perioada târgului de carte, să vină cu clase întregi de elevi de oriunde, de la Brăila, de la Braşov… Cel puţin când intri, acolo e realmente o mare de oameni, sunt mii, zeci de mii de astfel de puşti. Evident că nu pe toţi îi interesează cărţile, dar repet, şi unul din 10, şi unul din 30 dacă-l păstrăm drept cititor stabil e nemaipomenit. În rest, repet, Târgul de Carte de la Leipzig e unul cu aplecare mai spre est, adică vin şi toate editurile vestice, însă reprezentarea lor este incomparabil mai mică faţă de Frankfurt, să zicem. Aici sunt foarte bine puse în valoare literaturile din est, între care şi a noastră, tot fostul spaţiu ex-sovietic, fostele state iugoslave, Bulgaria, Cehia, Polonia, toate acestea sunt vedetele, ca să spun aşa.

-                     Ştiu că v-aţi declarat apropiat de spiritul german…

-                     Nu m-am declarat apropiat, nu asta am vrut să spun. M-am declarat pur şi simplu încântat şi extrem, extrem de admirativ faţă de cum tratează ei în întregime lumea cărţii, adică nu mă refer aici doar la tipărituri şi la starea ei de afacere – editez nişte cărţi să scot bani şi atât. La noi, din păcate, cam la asta se închide lumea literară. Evident că şi la noi mulţi editori au drag de carte, dar dragostea de carte cam păleşte încet-încet de la pornirea afacerii până când ajunge să domine rentabilitatea şi profitul. Cunosc deja de pe la noi foarte multe poveşti cu oameni care spun extaziaţi că iubesc nu ştiu ce carte, de exemplu Bulat Okudjava, Călătoria diletanţilor, sau O zi mai lungă decât veacul (Cinghiz Aitmatov). Mai ales de cărţile ruseşti, extraordinare, se feresc să le publice, pentru că nu se vând, zic ei, nu aduc profit. Culmea, unii editori spun asta îndrăgind enorm unele titluri, al căror copyright e o nimica toată ori e chiar gratis. Evident că există lucrul acesta şi în Germania, şi acolo vor să facă bani, normal, dar nu rezumă totul la atât. Exact ce spuneam cu puştii ăştia… Există o educaţie a copiilor către carte şi către citit, apoi există acel şir de Literatur Haus în marile oraşe ale Germaniei, unde permanent sunt lecturi publice de două, de trei, de cinci ori pe săptămână, încât tu ai un public stabil şi ajungi, practic, ca la teatru. Ai oameni care, în afară că citesc acasă sau în metrou, vin regulat la aceste lecturi publice, fiindcă e o mare aviditate de a-i cunoaşte pe autori, de a le pune întrebări. Acolo nu e doar cartea şi-atât, autorul contează foarte mult. În sensul acesta zic nu că sunt apropiat, ci că am o uriaşă admiraţie faţă de ce se întâmplă acolo.

-                     Cât e un bilet la o lectură publică în Germania?

-                     Poate fi, nu ştiu, oricât, de la 5 euro la 50 de euro, adică poate fi extrem de scump. Eu unul nu prea le-am prins logica, adică niciodată n-o să-nţeleg de ce uneori sunt 200 de oameni, iar alteori sunt 8 oameni sau 14 sau 46. În fond, e vorba de aceeaşi carte, acelaşi autor, chiar la distanţe de timp foarte scurte, uneori chiar în acelaşi oraş. E o chestie incalculabilă câţi o să vină. Uneori te cruceşti că e sala arhiplină şi se stă şi în picioare, alteori sunt locuri berechet. Însă pur şi simplu faptul că lumea plăteşte pentru aşa ceva şi vine cu drag pe mine unul, cât voi trăi, o să mă umple de admiraţie.

-                     La noi s-a mai schimbat ceva în privinţa lecturilor publice?

-                     Foarte puţin, aproape deloc, sunt pur şi simplu nişte excepţii într-o mare de adormire şi de dezinteres. Din când în când se mai fac lucuri bune, dar ele din păcate nu au durată. A existat, de pildă, acel ciclu de la Muzeul Ţăranului, Povestitorii de la Şosea, au fost seri absolut incredibile. La Radu Cosaşu, de exemplu, n-am văzut aşa ceva în viaţa mea! Se stătea pur şi simplu ca-ntr-o cutie de sardele, din aia strâmtă, nu generoasă în ulei sau sos tomat. Era ceva de necrezut. Sau oameni care au strigat bis când domnul Cosaşu s-a oprit din lectură, care-l rugau să mai citească… Eu n-am mai pomenit aşa ceva nicăieri, pe unde am mai umblat. La fel, au fost seri minunate la Mircea Cărtărescu, la Dan Lungu şi Ana Maria Sandu, la Răzvan Petrescu şi T. O. Bobe. E clar că publicul există, dar totul este să se înmulţească lecturile publice. Din păcate, ciclul acela s-a închis pentru că organizatorii voiau foarte mult să fie făcut ca la carte, în sensul în care şi autorii şi moderatorii să fie plătiţi, pentru că aşa e normal, e o muncă şi peste tot în lumea asta se plătesc lecturile publice, numai în România nu. În România se consideră că, dacă eşti invitat undeva, ţi se face un serviciu că, vezi Doamne, eşti promovat. Ori eu urăsc din rărunchi mentalitatea asta, pentru că nu ştii cine face cui un serviciu şi, câtă vreme tu munceşti pentru lucrul acela, n-o poţi face pe gratis. Niciun actor nu joacă pe gratis, nu se duce să facă reclame pe gratis sau nu prezintă evenimente pe gratis, niciun violonist n-o să vină la nesfârşit din voluntariat… Tot mai puţini autori acceptă să vină gratuit. Culmea e că nici oamenii nu prea gustă lucrurile gratuite. Cred că asta ar fi probabil soluţia. Când plăteşti un lucru, parcă îl preţuieşti altfel, când ştii că ai dat bani pe el şi nu ţi-a picat din cer.

-                     Cât credeţi că ar plăti cineva pe o lectură publică de-a dumneavoastră?

-                     Nu pot să estimez, sincer. Credeţi-mă, sunt lucruri total imprevizibile. Apreciez foarte mult ce se întâmplă la Clubul de la Muzeul Ţăranului Român. Clubul acesta de la MŢR face pentru cultura din Bucureşti minim de zece ori mai mult decât Ministerul Culturii. Minim. Acolo pur şi simplu ai viu ce e mai bun în cultura română în momentul acesta. Muzică, teatru underground, lecturi publice, expoziţii. E incredibil cum trei oameni şi un mic spaţiu pot să facă mai mult decât o instituţie mamut, anchilozată, şi care aruncă banii pe geam într-un stil incredibil, renovând tot felul de clădiri cu cifre aiuritoare, dar uită că arta e făcută de oameni vii. Pe nimeni nu interesează ce fac creatorii propriu-zişi. Pe ei îi interesează să mai facă un mare şantier, la Teatrul Naţional, la Muzeul Antipa, pentru că acolo ies nişte bacşişuri extraordinare.

-                     Când ar putea, de exemplu, să ofere burse pentru scris…

-                     Nici nu vreau să mă gândesc. La Tescani, la Muzeul Enescu, este o doamnă nemaipomenită, Gabriela Ilaş, care de ani de zile se străduie să ţină în viaţă nişte burse de creaţie pentru scriitori, oferind gratuit spaţiul de locuit. O vreme, programul a fost finanţat de ProHelvetia, care s-a retras din România. Ministerul nici vorbă să-l preia, deşi programul era pus pe roate, funcţiona şi dădea rezultate extraordinare. Sincer, cu mâna pe inimă, cel mai mult într-o lună în viaţa mea am scris când am stat acolo într-o rezidenţă de creaţie. Absolut la fel, ştiu precis, Vasile Ernu, Ana Maria Sandu, fratele meu, Matei Florian, T.O. Bobe, Cezar Paul Bădescu, toţi s-au bucurat de luna aceea şi au lucrat nemaipomenit. Făceam un calcul elementar… Ca să ţii doi scriitori pe lună acolo, deci ar fi 24 pe an, cred că ar costa ministerul sub 10.000 de euro, care ar fi pentru ei, aşa, cum sunt scobitorile, când te gândeşti că la Teatrul Naţional şantierul e 75 de milioane de euro, la Antipa a fost 14, la MŢR se zice că va fi cam 12… Şi nu ştii, te cruceşti cum de toate şantierele astea ajung pe mâna lui Vasile Turcu. Nu-i ciudat? Şi Muzeul de Istorie din Bucureşti la fel. Adică omul îţi face o rasoleală într-un loc şi tot cu el, tot cu el, se încheie toate contractele. Se vede din avion, nu trebuie să ne mai gândim ce se întâmplă. Pentru oamenii de creaţie, ministerul nu face absolut nimic.

-                     Este asta cea mai mare problemă a literaturii noastre de azi?

-                     Da. Lipsa de timp. Cunosc oameni, pe care îi ştiţi şi dumneavoastră foarte bine, pentru care eu sunt gata să pun mâna pe calea ferată, să treacă trenul, dacă nu iese ce zic eu, care dacă ar avea tihnă şi timp ar scrie nişte cărţi excepţionale. De exmplu, dacă Răzvan Petrescu n-ar trebui să facă şi muncă de editor şi l-ar lăsa în pace toată lumea un an şi ar avea din ce să trăiască, sunt convins că ar scoate o carte extraordinară. La fel, Ştefan Agopian, atâţia, atâţia, care, ca să supravieţuiască, trebuie să lucreze undeva, pentru că totuşi, şi scriitorii se îmbracă, mănâncă, plătesc facturi, au copii… Situaţia e destul de sinistră şi problema reală este lipsa de timp. Continuăm să avem o literatură cu cărţi scrise în weekend şi pe furatelea. Pe cine-l ţin puterile, după serviciu, seara, dar eu unul nu făceam faţă, recunosc. Câtă vreme am lucrat în presă, 10 ani, dacă scriam o proză scurtă de trei pagini pe an era mare lucru şi mă amăgeam continuu cu gândul că lasă, o să scriu eu, o să vină vremea. Până la o vârstă, când mi-am dat seama că, dacă nu rup pisica atunci, pe loc, n-o să mai scriu în vecii vecilor. Şi lucrurile astea, dacă nu ai grijă de ele, seacă, precum o fântână din care, dacă nu scoţi apă din când în când, se astupă cu mâl şi, gata, s-a dus orice speranţă. Ori acesta e, după părerea mea, un act puţin criminal în materie culturală, pentru că ucide nişte talente uriaşe.

-                     Aţi debutat la 37 de ani, cu succes. Cum aţi privit reuşita debutului? Miracol?

-                     Un prieten bun de-al meu, Florin Lăzărescu, zice că e o minciună să spui că scrii pentru tine. Ori eu exact asta cred şi, probabil, Florin nu mă bănuieşte că mint. Nu gândim la fel, asta e, nici el nu minte, nici eu nu mint. Sunt feluri diferite de a fi şi atât. Cred că avantajul foarte mare pe care-l ai atunci când eşti preocupat doar de ce crezi tu despre cartea pe care o scrii e faptul că eşti relativ imun la o catastrofă, la criticile cele mai dure. Bineînţeles că afli de ele şi că îţi pică mai bine sau mai rău. Oricine zice că nici măcar nu-i pasă de critici bate spre minciună. Pe de altă parte, cu cât încerci să-i mulţumeşti pe alţii, cu atât mai puţin eşti tu însuţi cu adevărat. De fapt, prevezi reacţia altora şi începi să te comporţi după gusturile lor. Asta în primul rând. Apoi, lumea e atât de diferită, încât niciodată n-o să-i poţi mulţumi pe toţi. Trebuie să fii tu, pe limba ta, de la început până la sfârşit… Revenind la întrebarea dumneavoastră, în perioada aceea, ajunsesem la obsesia că nu mai fac pe lume ce vreau să fac şi aproape credeam că nici nu o să mai apuc să fac. Şi mi-am zis că, măcar din banii strânşi, pot trăi câţiva ani auster… Ce aveam de pierdut? La urma urmei, nu-mi ieşea, dar ştiam că mi-am făcut damblaua, eram împăcat cu mine. Cred că cel mai rău lucru este să trăieşti toată viaţa cu un vis neîmplinit. Apoi, trebuie să vă mărturisesc faptul că nicio bucurie n-o va egala pe cea de la sfârşitul romanului Degete mici. Pentru mine, aceea era miza pentru care mă lăsasem de serviciu: să scriu o carte care să-mi placă. Restul, că s-a întâmplat să aibă şi noroc în lume, în târg, chiar e nemaipomenit, că ajunsesem la fundul sacului cu economiile.

-                     Aţi făcut presă vreo 10 ani, după care a urmat o pauză de scris. Ce aţi făcut înainte de romanul de debut, Degete mici?

-                     Sincer, am vrut să mă apuc de a doua zi, dar capul meu era doldora de un fel de zgură. Aveam în cap numai formulări standard din gazetărie. După vreun an, în care am tot citit şi m-am plimbat enorm, cred că s-a spălat zgura şi mintea mea a început să se întoarcă la o limbă normală, la o libertate deplină. În acea perioadă, am căutat să nu fiu deloc crispat că nu merge scrisul. Important era şi este ca eu să mă simt eu. Nu mai eram eu în hainele mele şi vedeam că tot ce iubeam mai mult pe lume nu se mai potrivea cu viaţa pe care o trăiam în jurnalism.

-                     Să ieşiţi din presă a fost un act de curaj. Rămâneaţi fără loc de muncă…

-                     Da, dar e bine uneori să te mai arunci şi cu capul în gol. De obicei, dai de bolovani, dar mai poţi să dai şi de fân, de apă, să iasă bine.

-                     Dacă nu ieşea bine?

-                     Nu făceam nimic, adică ştiţi expresia: ce-am avut şi ce-am pierdut. Mă întorceam de unde am plecat, după o vreme, când îmi era clar că gata, s-a dus, nu voi putea să scriu niciodată. Dar credeţi-mă, multă lume o poate face, e nevoie doar de puţin curaj. Oricine se poate retrage undeva, la casa părintească, să zicem, închiriindu-şi ce are în oraş, iar din chiria aceea să trăiască… Să trăieşti modest şi să fii liber! Dar dacă vrei să o duci şi bine, să fii şi în buricul târgului, prezent la toate sindrofiile mondene, atunci nu prea merge.

-                     Aveţi şi norocul unui loc izolat, departe de Capitală.

-                     Da, e o căsuţă într-un cătun din Piatra Craiului, pe la 1300 de metri…

-                     Acolo unde fratele dumneavoastră, Matei, a scris Şi Hams Şi Regretel.

-                     Da, e un loc vrăjit. Ajunge curând şi acolo civilizaţia şi-l va dezvrăji, dar deocamdată vraja e mai puternică decât ce vine de la Bucureşti. Când am ajuns noi acolo prima oară, în ’91, eram singurii din afara satului şi vreo 10 ani am continuat să fim singurii bucureşteni. Între timp, au apărut vreo două hotelaşe, pensiuni, nu ştiu câte viluţe ale unor oameni din Bucureşti sau Braşov, deci… Dar încă e foarte bine.

-                     După debutul dumneavoastră, Simona Sora zicea că aţi dat dovadă de o aşa maturitate în scris încât sigur trebuie că aveţi în sertar câteva romane nepublicate.

-                     Sigur că sună bine şi-mi face plăcere, numai că nu e aşa. Scriu foarte, foarte greu şi consider că truda scrisului merită numai şi numai pentru plăcerea despre care vorbeam.

-                     Jumătate de pagină pe zi, parcă, nu?

-                     Da, cam asta e media, dar vă daţi seama, ca să ajungi la media asta înseamnă că ai şi multe zile în care scrii trei rânduri sau niciun rând… Câtă vreme nu-mi sună bine, nu mi-aş da textul la tipar nici într-o mie de ani. Prefer să nu am nicio carte, niciodată, decât să nu-mi placă ce iese. Din cauza asta înaintez foarte greu… Cu privire la afirmaţia Simonei Sora, scriind atât de greu, ar trebui să am vreo 200 de ani acum ca să fi strâns în sertar şapte romane.

-                     Dar aţi renunţat la multe pagini ca să ajungeţi la forma finală?

-                     Am renunţat la bucăţi. De exemplu, în Degete mici mai aveam un personaj secundar, care la un moment dat mi s-a părut şi inutil şi cam artificial, şi l-am eliminat cu totul.

-                     Aţi fi continuat să scrieţi dacă Degete mici nu ar fi avut succes?

-                     Dacă eu simţeam în continuare plăcerea de a scrie, bineînţeles că aş fi continuat. Dacă eram nevoit să lucrez, probabil iarăşi n-ar fi mers sau ar fi mers îngrozitor de încet. Din păcate sunt un om foarte unilateral şi nu sunt capabil să fac mai multe lucruri serioase în acelaşi timp. Nu, nu pot să vin de la birou, să stau o oră… Dac-ai putea să faci un duş direct în creier şi nu doar pe cap, să-ţi intre apa şi să speli bine pe-acolo, ar fi foarte bine, dar tu vii încărcat de tot ce s-a întâmplat în ziua aceea, de ce au zis şefii, de colegi, de ce tracasări ai avut, de subiectele care de multe ori nu-ţi plăceau. La urma urmei, în tot ce faci pui suflet şi te implici, iar toate rămân în tine, atârnă greu. Nu poţi, după o oră, să ai pace şi să te muţi de la gazetărie la proză. De asta spun că în ţările în care s-a înţeles lucrul acesta, se vede şi în cota acelor literaturi. Oricum ne-am suci şi ne-am învârti, tot la Germania ajungem, pentru că acolo, să mă ierte Dumnezeu, dar sunt sute de autori care pot trăi fără probleme fără serviciu. Să aibă, aşa, un minim succes, nici măcar ceva răsunător… O carte cu un oarecare succes are parte imediat de vreo cinci lecturi publice, se fac turnee în şapte oraşe, după care în 20, după care du-te şi în Elveţia, şi în Austria, după care rezidenţe, burse etc. Încasările, evident, sunt altele. Lumea zice că aici cărţile sunt scumpe, dar chiar poţi să spui că sunt ieftine cărţile la noi, din moment ce în România aproape totul e mai scump decât în Germania. Aceeaşi sticlă de vin care-n Bucureşti e şase euro, în Berlin e doi euro şi te întrebi cum e posibil aşa ceva. Totul e mai ieftin în Germania, cu excepţia cărţilor şi a lucrurilor de lux. Atunci şi încasările autorului sunt altele. Nu au toţi vile, nu, dar poţi trăi. Dacă eşti un om modest şi n-ai nu ştiu ce pretenţii absurde, poţi trăi fără probleme. Pot să vorbesc şi de prietenii mei din Ungaria. Şi acolo se trăieşte greu, e o ţară mică, sunt încasări puţine, dar au sistemul de lecturi publice bine pus la punct. Nu trece o lună fără să aibă minim două invitaţii la ei în ţară, plătite foarte bine. E altceva.

-                     Ce fel de scriitor sunteţi? Planificaţi cu rigurozitate structura romanului?

-                     Nu, când plec la o carte, îmi pică pur şi simplu cu tronc o idee vagă. La Zilele regelui, pur şi simplu ştiam doar că un dentist neamţ urma să vină în Bucureştiul acela turcit, din a doua jumătate a secolului XIX. Nu-mi trebuie mai mult. După aceea, încet, se face şi povestea, iar construcţia aceasta e realmente ca o îndrăgostire. Mi-e de-ajuns acea primă idee. Prin ea ştiu unde mă plasez, ştiu cadrul, atmosfera… Apoi, în anii în care eşti la o carte, ea lucrează în tine. Dacă apar idei noi grozave, ar fi absurd să le arunci la gunoi pentru că nu corespund cu planul iniţial. Devii robul propriului tău proiect, care sigur nu va fi perfect niciodată.

-                     Scuzaţi-mi naivitatea… Cum vă vin ideile? Mergeţi pe stradă şi, pac, ideea, pe care o notaţi imediat în carneţelul de la piept?

-                     Ele vin absolut întâmplător. În general, notez foarte puţin. Dacă ar vedea cineva ce am scris de-a lungul unei cărţi… Evident că am foiţe, un carneţel în care mai scriu şi din care mai rup, dar notiţele mele sunt ridicole, doar nişte propoziţii telegrafice, cât să ţin minte esenţa esenţei dintr-o mică povestioară pe care doar atunci când o scriu o dezvolt cu adevărat. Nu merg pe stradă ca nebunul gândindu-mă la carte. Ideile vin singure la un moment dat. Cărţile au anotimpurile lor, categoric. Cel puţin la mine, la toate cărţile, inclusiv la cea la care lucrez acum, a doua jumătate merge mult mai repede şi mult mai uşor. Romanul e ca o mulţime care pleacă într-un maraton foarte popular. La start sunt vreo 10.000 de alergători, ca un puhoi, dar încet, încet, se subţiază, se face un pluton. Cu cât te apropii de jumătatea cărţii, totul se strânge, după care rămâne aproape un drum drept până la final, parte pe care e mult mai uşor să mergi decât la început.

-                     Vă găsiţi vocea după ce începeţi să scrieţi sau aşteptaţi să o găsiţi şi abia după aceea porniţi în marea aventură?

-                     Vocea e aproape totul într-o carte. În momentul în care ai vocea şi-o stăpâneşti bine, romanul curge. La unele, am avut norocul că mi-a plăcut vocea de la început. La cea la care lucrez acum, am avut probleme tocmai cu asta, adică ştiam cam ce voiam să fac, dar nu-mi plăcea taman una din voci, pentru că acum e vorba de o carte pe două voci… Poate nu e un lucru valabil pentru toţi scriitorii, însă, după cum sunt eu construit, vocea e un lucru foarte important. Apoi, trebuie să revăd textul pe cât posibil ca pe al altcuiva şi, dacă îmi place, e bine, dacă nu, nu văd sensul nici pentru care să public, nici pentru care să scriu… Ce sens are? Ca să strângi 52 de titluri? La ce-ţi ajută? E aberant de-a dreptul. Cred că orice lucru pe lume are sens atâta vreme cât îl faci cu toată fiinţa ta.

-                     Întrebări de cititor: când scrieţi, în ce perioadă a zilei, aveţi tabieturi? Văd că fumaţi…

-                     Da, fumatul e cea mai tristă chestie.

-                     Cam cât?

-                     Mult. Când scriu, trec de două pachete cu siguranţă. E groaznic de mult şi aş vrea să nu mai fie atât, dar e dificil. Probabil e şi o prejudecată tâmpită, nu ştiu, dar am senzaţia că nu se poate altfel.

-                     Vă simţiţi mai inspirat când fumaţi?

-                     E mai degrabă un gest aproape mecanic. Uneori, îmi zic, de exemplu, să nu-mi aprind mai repede de o oră. În loc să mă gândesc la text, deja după 15 minute încep să mă uit cât mai e din oră şi ajung să mă privesc atât de des ceasul încât aceea devine obsesia mea din următoarele 45 de minute. În rest, şi eu sunt mirat că toate se schimbă, probabil şi de la vârstă, nu ştiu… De exemplu, la Degete mici, grosul cărţii e scris la nivel de seară, început de noapte, adică nu sunt genul să pot sta toată noaptea, dar pot să mă apuc pe la 8 seara şi să stau până pe la 1-2. Cam aşa am scris cartea aceea, dimineaţa lucrând mai mult pe corectat… Ce făcusem seara, într-o oarecare devălmăşie, se aşeza aşa cum trebuie. Pe urmă s-a echilibrat cam pe toată ziua, iar acum, în mod ciudat, s-a cam inversat, adică dimineaţa scriu mult mai bine, iar seara mai lucrez pe text.

-                     Puteţi să lucraţi în Bucureşti?

-                     Nu, asta e clar. Din cartea asta de acum, nici măcar o propoziţie nu e scrisă în Bucureşti. Poate doar dacă termin ceva cât sunt plecat, mai fac aici o corectură… Dar şi aici e o problemă. Neputând să merg mai departe până nu simt că tot ce e în spate e gata, aproape definitiv, chiar partea asta cu curăţatul e caraghioasă, că ai de curăţat doar jumătatea de pagină din ajun. Evident că, din când în când, recitesc tot şi veşnic mai găsesc câte un cuvânt…

-                     La ce lucraţi acum?

-                     Să nu vă supăraţi, dar nu pot să spun, niciodată n-am spus, şi Slavă Domnului sunt aproape de sfârşit… E tot un roman, după părerea mea, altfel decât celelalte. Pentru mine, lucrul acesta contează. Trebuie să fie ceva care să mă provoace, să mă aţâţe ca şi cum ar fi prima carte, să fie ceva nou pentru mine, în mintea mea. Poate alţii cred că spun prostii şi că totul e la fel la mine, aşa o fi, dar pentru mine pare nou…

-                     Lansaţi anul acesta?

-                     Dacă-mi ajută Dumnezeu, da. Eu sper. În orice caz, dacă e să fie, spre finalul anului. Când o s-o termin, mi-am propus ca o lună, două, să nu mă uit la ea, după care la toamnă-iarnă, să mai lucrez vreo două-trei săptămâni, cât o fi nevoie, şi abia după aceea să o dau la editură. Graba mi se pare absurdă şi, după un timp, mereu vezi altfel. Ai nevoie de o pauză, tocmai ca să poţi privi textul cu ochi străini. La un moment dat, chiar îl ştii pe dinafară, eşti capabil să-l rescrii cu minim efort până la virgulă. Priveşti textul de atâtea ori, încât devine ca o incantaţie, ori dacă nu scapi de tonul ăsta, nu mai ai luciditate critică, n-ai ce să corectezi fiindcă îţi sună atât de mecanic totul încât nici nu mai vezi unde sunt hibele.

-                     În primă fază, vă citeşte textul cineva apropiat?

-                     Da, în primul rând soţia mea, care este un as. Sincer vă spun, n-am pomenit om cu o asemenea vocaţie. Bine, eu îi citesc tot timpul, cum urc cu textul, atunci când termin de scris câte un minicapitol. Am ajuns să vedem cam la fel literatura şi-atunci observaţiile ei nu sunt ca şi cum ar citi cartea oricui, sunt nişte observaţii oarecum pe structura mea, pe felul meu de a scrie, ceea ce e chiar un dar. Cineva să se vâre în mintea ta şi în felul tău de a scrie şi exact în logica aceea să-ţi facă observaţii… Mai citesc, fireşte, mama şi fratele meu… Dar soţia îmi face observaţii foarte fine, puţine şi chiar unde trebuie. Cu unele nu sunt de acord, rămân aşa cum au fost fără nicio discuţie, dar în general fiind puţine şi punând degetul pe rană, cumva lucrează în mine. De multe ori, în primă fază, nu sunt de acord cu observaţiile, dar după un timp, fără să vreau, nici nu ştiu ce fac, poate mănânc, poate mă leg la şireturi, parcă-mi pică fisa cu întârziere şi-mi spun că avea mare dreptate. Sigur că mă pot întoarce oricând, nu e nimic definitiv până nu se tipăreşte. Toate părerile celor apropiaţi sunt foarte importante pentru mine, dar ştiu că, aşa cum sunt feluri de a scrie, sunt şi feluri de a citi, aşa că le văd cumva din alt unghi.

-                     Cât timp v-a luat documentarea la Zilele Regelui?

-                     Nu foarte mult, dar nici deloc. Nu vreau să pară că a fost ceva ieşit din comun. Important e să ştii ce să cauţi. Reducând totul la stările de trăire pătimaşă, există tentaţia de a folosi musai ceva ce-ţi place. Ori epoca aceea, de secol XIX, e atât de atractivă şi de fascinantă încât, la un moment dat, a trebuit să fiu foarte atent. Prea multe chestii îmi plăceau enorm şi riscam să devină ceva stufos, un fel de exces de elemente de decor şi atmosferă. E genul de univers şi de lume în care chiar cred că ţi se pun pe tavă elementele din care tu construieşti, cu riscul de a face ceva prea încărcat. Totuşi, ce-i prea mult strică.

-                     Ştiu că Ioan Slavici v-a fost străbunic. Vă gândiţi că, într-o zi, s-ar putea ca fotografia dumneavoastră să fie pe holurile şcolilor din România?

-                     Nu, în niciun caz, nu mă gândesc la aşa ceva şi ferească sfântul să o fac. Nu cred că asta trebuie să conteze. Aşa cum te apucă uneori o bucurie din aceea turbată citind o carte extraordinară şi te uimeşte ce-a reuşit să scrie omul acela, indiferent de numele lui, măcar o părticică din acea bucurie dacă o resimţi şi în legătură cu textul tău, înseamnă că ai reuşit şi asta e tot. Restul e viaţă, că trebuie să supravieţuim, să nu ne taie gazele, să nu rămânem fără mâncare…

-                     Vă face scrisul puternic?

-                     Nu puternic… Mă face să văd altfel multe lucruri, dar nu atât scrisul, cât singurătatea prelungită. Dependent de natură, sunt mai mereu plecat din oraşul acesta aglomerat. Dacă m-ai scos şi m-ai dus într-o pădure, începe sângele să-mi circule altfel, aşa cum, dacă stau aici mai mult de-o săptămână, parcă încep să tremur de enervare. Statul singur, fără să vorbeşti, lucru deloc uşor – evident, pentru că stai singur trei săptămâni, din care ieşi de vreo cinci ori ca să-ţi cumperi ţigări şi să te plimbi un ceas -, aduce totul înăuntrul tău.

-                     Puteţi să descrieţi bucuria pe care o simţiţi când terminaţi un roman?

-                     Nu, sincer, nu pot, nu că nu vreau, dar nu pot. Sunt şi microbist, dar bucuria literaturii e incomparabilă cu cea de la fotbal.

-                     Chiar dacă Dinamo, echipa dumneavoastră de suflet, ar câştiga Liga Campionilor?

-                     Nu, e altceva, pur şi simplu. Şi la aia aş înnebuni de fericire, dar ar fi altfel.

-                     Vă uitaţi la meciuri?

-                     Da, cred că e cea mai serioasă preocupare de-a mea, după scris. Nu pierd niciun meci de-al lui Dinamo, de-al lui Liverpool şi de-al Barcelonei. Cu Liverpool ţin fanatic, iar cu Barcelona, pentru Messi. Dacă Messi s-ar muta mâine la Gloria Buzău, sigur că n-aş pierde nici un meci al Gloriei Buzău.

-                     Nu vă mănâncă fotbalul din timp?

-                     Nici nu pot să fiu robot. Mă destinde teribil, e ceva viu, e viaţă. Mă uit şi la filme, dar niciodată la filme nu mă pot uita singur. Dacă sunt singur, nu văd filme cu lunile. În schimb, la meciuri mă pot uita şi bolnav, pentru că fotbalul are asupra mea o putere de vrajă.

-                     Ce le spuneţi celor care consideră că fotbalul e pierdere de vreme?

-                     Nu încerc să-i convertesc la religia asta şi cer să fiu lăsat în pace. Nu mă deranjează dacă unii dispreţuiesc fotbalul, treaba lor, şi chiar cred că nu e cazul să ne intrige nimic la ceilalţi până când nu ne fac rău.

Filip Florian a făcut stagiul militar la vânători de munte, la Ghimbav, din septembrie 1986 până în iunie 1987. Una e să ai prieteni de oraş, cu care ieşi la film, şi alta e să-ţi faci prieteni în armată. Acolo se văd adevăratele caractere. Am plecat în armată, ca militar în termen redus, alături de cel mai bun prieten din liceu, cu care am reuşit şi la aceeaşi facultate. După o săptămână, începusem să-l văd altfel pe omul acela, pentru că niciodată nu stătusem împreună o săptămână. Apoi, când am terminat armata, eram doar nişte simpli amici.

Filip Florian: Mă atrage să scriu despre armată, pentru că este locul în care şi binele şi răul sunt amplificate. E un univers despre care mi-ar plăcea să scriu, nu ştiu dacă o să am timp…

Filip Florian s-a născut la 16 mai 1968, în Bucureşti, şi este unul dintre cei mai importanţi scriitori din noua generaţie. În perioada 1990-1992, a fost reporter special la Cuvântul, între 1992 şi 1995, redactor la biroul din Bucureşti al postului de radio Europa liberă, iar între 1995 şi 1999, corespondent al Deutsche Welle la Bucureşti. A debutat cu romanul Degete mici (Editura Polirom, 2005), recompensat cu Premiul pentru Cel mai bun debut, acordat de România literară şi Fundaţia Anonimul (2005) şi cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Cel mai bun debut în proză (acordat în 2006). Degete mici, ajuns deja la cea de-a patra ediţie, a fost urmat de Băiuţeii (scris împreună cu fratele său, Matei Florian, Editura Polirom, 2006, tot patru ediţii) şi de romanul Zilele regelui (2008), distins cu Premiul Manuscriptum acordat de Muzeul Naţional al Literaturii Române, şi desemnat Cartea anului 2008 la Colocviul romanului românesc contemporan. Volumele sale au fost traduse şi publicate în străinătate, în unsprezece ţări.

Interviu publicat, în variantă prescurtată, în Observatorul militar din 4 aprilie 2012.

Interviu cu autorul romanului „Superhero”: “N-o să fiu decât Măceşaru, asta e situaţia”

Radu Pavel Gheo a povestit cum la lansarea în Timişoara a romanului Superhero, scris de Ciprian Măceşaru, nu au venit decât vreo 12 persoane. 12 persoane din 300.000 de cetăţeni ai oraşului. Care este reacţia scriitorului la lipsa de reacţie a publicului?

“Dar ce, te crezi Cărtărescu?!” 

- Ciprian, pentru început, o întrebare stupidă: ce ai simţit numărându-ţi publicul?

- Întrebarea ta nu e stupidă deloc. Răspunsul e mai greu de dat decât pare. Dacă, fiind un scriitor la început de drum, te plângi că n-a venit lumea la lansarea cărţii tale, rişti să fii luat peste picior: “Dar ce, te crezi Cărtărescu?!” Să vezi atunci cum te dai de ceasul morţii pentru a convinge că eşti modest, că nu ţi-a trecut nicio clipă prin minte să te compari cu marii scriitori etc. Dacă însă nu spui nimic, poţi fi acuzat că te-ai ofticat şi că de asta nu vrei să comentezi, prefăcându-te că nu-ţi pasă de amărâta aia de lansare. Aşa cum ţi-am spus, este complicat de răspuns. Evident că am avut, intrând în librărie, un sentiment neplăcut. Noroc că au venit alături de mine câţiva oameni minunaţi care m-au făcut să trec repede peste momentul de tristeţe.

- De ce şi pentru cine scrii?

- N-o să încep şi eu cu povestea aia cu “scriu doar pentru mine”. “Atunci de ce publici?” e întrebarea de bun-simţ care distruge această fandoseală de intelectual afectat. Cioran, care se contrazice de foarte multe ori în opera sa (mie, însă, îmi place ambiguitatea asta a lui), se contrazice şi când, în nişte interviuri, răspunde în două feluri diferite la întrebarea pe care ai formulat-o şi tu. Într-un interviu spune: “scriu doar pentru mine, nu mă interesează cititorul”. În altul, însă, declară că scrie ştiind că textele sale sunt terapeutice, că pot vindeca oamenii. “Bine, dar într-un alt interviu spuneaţi că scrieţi doar pentru dumneavoastră”, îl taxează intervievatorul. “Daaa, la început scriu doar pentru mine, apoi îmi dau seama că scrisul meu îi poate vindeca pe oameni”. Evident, replicile nu sună chiar aşa, te rog să nu le iei ad litteram. Dar să răspund. Eu scriu pentru că i-am citit pe alţii şi am vrut să devin şi eu ca ei, adică scriitor. Îţi propun, aşadar, o viziune mai relaxată asupra profesiei de scriitor.

- Sigur că ai şi nişte modele în misiunea asta. Ai vrea să scrii ca vreo celebritate? Nu te timorează gândul că s-ar putea să nu atingi niciodată nivelul?

- Sunt foarte mulţi scriitori pe care îi preţuiesc foarte tare, dar nu simt nevoia de a-i copia. Am avut, desigur, şi eu perioade în care scrisul mi-a fost influenţat de unii scriitori, dar după ce m-am jucat un pic în maniera lor, mi-am văzut de drumul meu, luând, sunt sigur, cu mine câte ceva din ceea ce am învăţat practicând acel joc, lucruri care au îmbogăţit ADN-ul meu de scriitor, dar care nu l-au schimbat fundamental, nu l-au artificializat. Când îi citesc pe Ian McEwan, Julian Barnes, John Banville (cel din „Marea”), Jaime Bayly (cel din „Pe neaşteptate, un înger”), Graham Swift, Margaret Atwood, Jonathan Coe, Hanif Kureishi etc. nu mă gândesc cum să fac să scriu ca ei. Îi citesc cu mare plăcere, iar trăirile pe care aceşti autori mi le provoacă îşi pun într-o oarecare măsură amprenta asupra scrisului meu, aşa că scrisul meu cu siguranţă seamănă mai mult cu al lor, decât cu al unor autori care nu îmi plac, precum, dă-mi voie să fiu un pic răutăcios, Houellebecq sau Beigbeder.

“La Timişoara, nu există interes”

- Revenind la ce s-a întâmplat la Timişoara… Cine şi ce ar trebui să facă astfel încât un prozator debutant să nu se mai confrunte cu o astfel de situaţie?

- Discuţia e lungă, prea lungă pentru a putea fi purtată în cadrul acestui dialog, dar e clar că foarte important e felul în care este promovat evenimentul. Desigur, trebuie să se ţină cont de multe alte elemente. De exemplu, de spaţiul ales pentru eveniment, precum şi de data şi ora la care acesta va avea loc.

- Cine a gândit promovarea evenimentului? Te învinovăţeşti în vreun fel?

- Eu vorbeam despre lansările de carte în general, nu despre a mea, care chiar a fost bine promovată. Claudia Fitcoschi a făcut lucruri extraordinare pentru susţinerea romanului meu. Prin urmare, mă refer nu doar la ceea ce a făcut pentru lansarea de la Timişoara. Am dat foarte multe interviuri, au apărut ştiri la tv, cele două lansări pe care le-a avut până acum „supereroul” meu au fost intens anunţate… Aşa că n-aş vrea să vorbesc cu păcat. Editura care m-a publicat se ocupă cu adevărat de promovarea cărţii. La Bucureşti, lansarea a ieşit extraordinar, cafeneaua deloc mică a Librăriei Bastilia a fost plină, au fost prezenţi şi jurnalişti, totul, din punctul meu de vedere, a decurs minunat. La Timişoara, alta a fost problema. Acolo pur şi simplu nu există un interes real pentru astfel de evenimente. Şi n-o spun doar eu, ci şi mulţi dintre scriitorii timişoreni. Păcat, e un oraş care ar putea avea prim-planul în viaţa noastră culturală. În plus, în ziua lansării cărţii mele, ba chiar la aceeaşi oră, a avut loc, la o altă librărie, şi lansarea primului volum dintr-o ediţie Fundoianu, invitatul evenimentului fiind Mircea Martin. Mi-am zis, auzind acest lucru, că asta e explicaţia pentru prezenţa redusă a publicului la lansarea bietului „supererou”. Era firesc. Doar că am aflat că şi acolo au fost la fel de puţini oameni. O vină poate că au cei care se ocupă de librăria unde am lansat romanul, fiindcă ei ar fi trebuit să afle din timp dacă în aceeaşi zi mai e programat un eveniment concurent. Oricum, deşi a fost puţină lume, cred că lansarea nu a fost un eşec. Au participat la ea Robert Şerban, Radu Pavel Gheo, Alina Radu, Aleksandar Stoicovici, Lucian Ionică, Marius Ştefan Aldea, Bogdan Munteanu şi alţii, pe care nu-i cunosc. Iată că există şi avantaje atunci când o lansare de carte are dimensiuni reduse. Îi poţi aminti într-un interviu aproape pe toţi cei care au fost prezenţi. Ha, ha! Cât despre posibila mea vină, nu ştiu ce să-ţi spun. Ar trebui să fiu Dostoievski, fiindcă văd că nici măcar Fundoianu de eşti nu e suficient. Din păcate, n-o să fiu decât Măceşaru, asta e situaţia.

- Ce le transmiţi cititorilor care n-au pus încă ochii pe romanul tău?

- Le spun că “Superhero” este un roman pentru cei care se plictisesc citind, din literatura română contemporană, cărămizi “aproape capodopere”, scrise ca acum câteva decenii. “Superhero” nu e un roman scris pentru critici. “Superhero” e o carte pentru cei care ştiu sau mai ştiu ce înseamnă bucuria de a te lăsa dus, de a te lăsa furat de lectură, de a citi din pură voluptate, cu acea trăire nudă, adevărată, a cititorului inteligent, care citeşte doar de plăcere. Am construit romanul în aşa fel încât să se instaureze în cititor o stare paradoxală. Pe de-o parte, există frustrarea că fragmentele se succed cu mare rapiditate. Nici nu apucă bine cititorul să prindă gustul unei scene, că am şi trecut la alta. Nu fac digresiuni eseistice, las totul la nivel brut, arunc scenele în braţele cititorului şi îi spun (nu pe foaie, ci în mintea mea): „descurcă-te!”. Ştiu, ştiu, e foarte riscant, romanul poate părea astfel neînchegat, dar cred că spune, de fapt, exact cât trebuie să spună. De aş fi stors fiecare scenă, romanul s-ar fi îngreunat foarte mult, aş fi umplut vagoanele, dar trenul ar fi pierdut prea mult din viteză. Am vrut să scriu un fel de roman blitzkrieg (a nu se confunda cu minimalismul) şi cred că, în mare măsură, am reuşit. De aici vine ce-a de-a doua faţetă a stării pe care sper ca „Superhero” să i-o transmită cititorului: plăcerea lecturii. E lucrul esenţial pe care mi-l doresc de la acest prim roman. Şi se pare, judecând după reacţiile pe care le am până în prezent, că dorinţa mea se înfăptuieşte.

 

Ciprian Măceşaru s-a născut în 1976, la Câmpina. A publicat: Dialoguri în oglindă, interviuri (Editura Curtea Veche, 2007); Cântecul greierilor de sub calea ferată, poeme (Editura Curtea Veche, 2007); Focul din tâmplă, jurnal cultural (Editura Brumar, 2010); Poeme (Editura Brumar, 2010); Străzi interioare, poeme (Editura Brumar, 2011), Superhero, roman (Editura Cartea Românească, 2012). Prezent în antologia Cele mai frumoase poeme din 2010, selecţie de Claudiu Komartin şi Radu Vancu (Editura Tracus Arte, 2011). A publicat articole, interviuri, proză şi poezie în reviste precum: Litere, Arte & Idei, România literară, Cuvântul, aLtitudini, Poesis Internaţional, Şapte Seri, Accent Cultural, Mu (Spania), Orizont, Luceafărul de dimineaţă, Poesis. Este fondatorul şi directorul revistei Accent Cultural.

Interviu publicat pe www.oradetimis.ro

Interviu cu criticul literar Daniel Cristea-Enache: „Va veni şi momentul în care voi scrie despre Eminescu”

Foto: Laurenţiu Midvichi

Îl are ca model pe E. Lovinescu, criticul exigent care „a inventat modernitatea literară românească”; a scris despre Nichita Stănescu pentru a vedea de ce o poezie greu de înţeles se bucură de succes; şi a dialogat cu Octavian Paler, personalitate care l-a intimidat şi impresionat. Următoarea probă pentru Daniel Cristea-Enache va fi să scrie despre Mihai Eminescu.

-         Domnule Daniel Cristea-Enache, aţi urmat stagiul militar, în 1998, la jandarmi. Cum v-a marcat acea perioadă?

 -         Mi-a reconfirmat valorile în care credeam, valoarea prieteniei, a solidarităţii şi a unei colectivităţi în care fiecare vine cu partea lui. În acelaşi timp, există un share, te bucuri şi de ceea ce oferă celălalt. Acest tip de experienţă de castă sau de comunitate restrânsă cred că a făcut, de pildă, şi forţa culturii şi civilizaţiei engleze. Ei sunt mari specialişti în acest sistem de educaţie puţin mai spartană şi din care valorile acestea ale prieteniei şi solidarităţii ies reconfirmate.

 -         Ştiu că în perioada stagiului eraţi cronicar pentru Adevărul literar şi artistic. Cum reuşeaţi să fiţi punctual cu acele articole săptămânale?

-         Începusem cu puţin timp în urmă, în ‘97, cronica literară la această revistă. Plecând în armată, ambiţia mea şi a lui C. Stănescu, de la Adevărul literar şi artistic, era să continui. S-a creat astfel o filieră formidabilă… Soţia mea venea şi lua textul, care era scris de mână, se întâlnea cu tatăl meu adoptiv, criticul Valeriu Cristea, care împreună cu soţia lui îmi băteau textul la maşină. După aceea, se întâlneau cu Constantin Stănescu, cu care stăteam în acelaşi cartier, în Balta Albă. El ducea textul la redacţie, unde era scris la calculator şi, pe această filieră extrem de complicată şi sigură în acelaşi timp, şase luni n-am lipsit niciodată din paginile Adevărului literar şi artistic. Tot din acea vreme, îmi amintesc un episod foarte interesant… Scrisesem o cronică despre o carte a lui Radu Cosaşu, un volum din seria „Supravieţuiri”, în care Radu Cosaşu vorbea chiar despre experienţa sa în armată. Iar eu mi-am terminat acea cronică spunând că sunt în armată şi că trebuie să închei deoarece caporalul Ţenţea dă stingerea. Un fragment al cronicii a fost publicat şi în ziarul Adevărul. Nu vă spun cum a citit ziarul întregul batalion, iar caporalul aproape că plângea de emoţie. Iată aşadar puterea literaturii şi a criticii literare asupra vieţii… Realmente, în acea zi, caporalul acela a fost un om fericit.

-         Vorbeaţi despre modul în care cultura engleză reconfirmă valori scoase în relief şi de experienţa militară. Vă simţiţi apropiat de cultura engleză?

-         Îmi place spiritul de luptă, de organizare şi de rezistenţă al englezilor, care este difuzat în toată societatea lor, diseminat în toate straturile. De pildă, îmi place la nebunie o replică din filmul Adio, domnule Chips!, cu Peter O’Toole, în care el joacă rolul unui profesor de colegiu englezesc. Încep bombardamentele nemţilor, iar domnul Chips spune: Domnul Hitler ar vrea ca noi să ne-ntrerupem studiile. Ei bine, n-o să-i dăm această satisfacţie domnului Hitler; noi o să ne continuăm orele. Aceasta mi se pare una dintre definiţiile lapidare şi foarte profunde ale spiritului englezesc.

-         În ultima dumneavoastră carte, Cinematograful gol, am remarcat şi faptul că sunteţi microbist…

-         Ca oricine…

-         Aveţi chiar un articol La piaţă cu Hagi. Că tot vorbeaţi de Anglia, probabil urmăriţi şi fotbalul de acolo. Cum se împacă timpul pentru fotbal cu cel pentru literatură?

-         Nu prea mai am timp de alocat fotbalului românesc, pentru că nu prea mai există fotbal românesc. Timpul vieţii unui om este limitat şi nu ştim cât durează. Timpul vieţii noastre se poate încheia chiar mâine. Nu putem să ştim asta, dar ce ştim cu siguranţă este că timpul acesta este finit şi-atunci n-are rost să pierdem timpul, în opinia mea, cu lucruri care nu merită. Am fost un mare microbist şi un mare admirator al fotbalului românesc pe vremurile când se juca fotbal şi când acest sport nu fusese degradat de corupţia, de mizeriile, de promiscuitatea, de înjurăturile şi de toate lucrurile care au tras fotbalul în jos. Sunt admiratorul unei echipe care nu mai există, Universitatea Craiova, deci nu mai concurez în nicio competiţie…

-         Că aminteaţi de Radu Cosaşu… Parcă simpatiza tot cu o echipă în suferinţă, Progresul.

-         Da, Progresul, care mai apoi s-a făcut FC Naţional. Se cam dusese spiritul Progresului… Deci nu mai am de ce să fiu împotriva Stelei sau a lui Dinamo – duşmăniile tradiţionale – pentru că nu mai am în numele cui. Fotbalul adevărat nu mai e de găsit la noi, ci în ţările care au investit în acest sport, care au făcut o politică sănătoasă de încurajare a acestui sport şi care culeg şi roadele. N-am fost până acum la niciun meci de fotbal în afara ţării, abia aştept să am această experienţă. Sunt foarte supărat retrospectiv pe mine că, fiind în Anglia, într-un an, la doi paşi de stadionul echipei Chelsea,  deşi mai mulţi oameni din grupul turistic în care mă aflam s-au dus la meci, eu nu am fost. Ar fi trebuit s-o fac. Mi-au povestit apoi cum este să mergi la un meci pe stadionul lui Chelsea, cum se umple stadionul în 10 minute, cum se goleşte stadionul în 10 minute, pentru că sunt sute de porţi de acces, şi cât de frumoasă este sărbătoarea unui meci de fotbal veritabil. Cred că fotbalul românesc a atins nişte performanţe extraordinare şi cred că ar putea să le atingă şi pe viitor dacă s-ar schimba ceva structural, în sistemul de gândire asupra fotbalului şi dacă în poziţiile cheie, în poziţiile decizionale, ar fi aduşi oameni realmente preocupaţi de viitorul sportului pe care îl reprezintă. Un Hagi, un Mircea Lucescu…

-         Oameni care să pună suflet…

-         Da, şi care au dovedit prin prestaţiile lor anterioare că sunt în canonul şi în elita sportului respectiv. Am o mare încredere în profesionişti, indiferent de domeniul în care activează, şi cred că elita despre care se tot vorbeşte înseamnă tocmai grupul profesioniştilor remarcabili din fiecare domeniu. Există o elită a fotbalului, o elită a tenisului…

-         Dacă-mi amintesc bine, spuneaţi într-un interviu că România duce lipsă de oameni serioşi.

-         Da. Oameni talentaţi găsim foarte mulţi. Putem porni chiar de la o comparaţie fotbalistică. Era un fotbalist la Craiova, Papa, apărut după Revoluţie, era cel mai talentat din Oltenia. De ce nu ni-l amintim? Pentru că nu a fost serios, nu a pus osul şi numele lui a dispărut din ecranul atenţiei. Hagi, pentru că am vorbit de el, pe lângă un mare talent a avut şi o mare seriozitate şi o ambiţie de a-şi construi cariera renunţând la plăcerile unui Mutu, să zicem. Până la urmă, seriozitatea este cea care face diferenţa, iar lucrul acesta este valabil şi în politică, şi în cultură, şi în sport, şi în critica literară. Structura de rezistenţă a societăţilor occidentale, structura de rezistenţă a ţărilor cu care noi ne identificăm aspiraţional este această recunoaştere a valorilor dintr-un domeniu şi această ţesătură foarte strânsă şi foarte tare pe care valorile omologate o creează într-un anumit câmp de manifestare. În felul acesta se creează şi tradiţia, pentru că ţesătura este nu numai pe orizontală, în sincronie, ci şi în diacronie, pe verticala temporală şi atunci lucrurile se leagă şi în prezent, şi într-o perspectivă de istorie şi de trecut recent. În felul acesta se creează nu numai grupurile literare, generaţiile literare, se creează şi şcolile, filiaţiile, şi în felul acesta între Ion Barbu, în interbelic, Nichita Stănescu, în generaţia ’60, Ion Mureşan şi Mircea Cărtărescu, în generaţia ’80, Ioan Es. Pop sau Daniel Bănulescu, în generaţia ’90, există o legătură mai puternică şi chiar dacă Ion Barbu şi Daniel Bănulescu nu s-au întâlnit niciodată, pentru că ultimul s-a născut când a murit primul, ei se întâlnesc în profunzime, într-o structură din aceasta de rezistenţă şi într-o filiaţie poetică şi literară mai puternică decât parcursul strict biografic.

-         Aţi amintit de Nichita Stănescu, cel căruia i-aţi dedicat chiar o carte-eseu. Ce anume v-a apropiat de el?

-         Sunt pasionat de poezia pe care a scris-o Nichita Stănescu şi datorită acestei poezii am devenit pasionat şi de omul care a scris-o; mai exact, de subiectul întâlnirii dintre omul care a scris o asemenea poezie şi care a creat o mitologie în jurul figurii sale şi pe de altă parte textul propriu-zis. Eseul meu este foarte exigent, este brutal pe alocuri, pentru că am considerat că procedând cu această brutalitate critică îi fac cel mai mare bine adevăratului poet Nichita Stănescu. Nu m-am lăsat impresionat de prestigiul numelui său astfel încât să uit funcţia de critic, funcţia de disociere a criticului şi să iau drept geniale toate producţiile lui, pentru că nu au fost toate geniale. Este un poet cu un parcurs foarte inegal, cu momente de vârf şi cu momente de producţie pe stoc, să spunem. A scris foarte mult, or, în ultimii ani, după moartea lui, sub semnul acelei mitologizări a omului şi a poetului, absolut tot ce purta semnătura lui Nichita Stănescu era ridicat în slăvi, era lăudat necondiţionat, ceea ce, spun eu, face rău poeziei sale. Pe de altă parte, m-a preocupat motivul pentru care un poet atât de dificil, de ermetic, de abscons, este atât de iubit de public. Cum un poet care scrie o poezie pentru mulţi ininteligibilă ajunge să scoată volume în zeci de mii de exemplare, aceste zeci de mii de exemplare să fie devorate şi înlocuite cu altele şi cum ajunge să devină nu numai cel mai important poet postbelic, dar şi cel mai iubit poet român postbelic? E un subiect care, chiar dacă n-ar fi vorba de Nichita Stănescu, ci de alt poet, este foarte ofertant şi interesant.

-         Spuneaţi în altă parte că a fost o adevărată probă de curaj. Acum înţeleg… Dar tot acolo menţionaţi că o probă şi mai mare de curaj ar fi să scrieţi despre Eminescu.

-         Văd că v-aţi documentat foarte bine… Într-adevăr, a fost şi un pariu critic pe care l-am făcut. Îmi place să mă duc unde-i mai greu, să evit căile bătătorite, shortcut-urile şi urmăresc să-mi încerc forţele cu subiectele cele mai dificile, cele mai complicate. Or, dincolo de receptarea lui, dincolo de inegalităţile lui, de faptul pe care tocmai l-am relatat, că e vorba de un poet ermetic şi în acelaşi timp omologat public, poezia lui Nichita e foarte greu de prins într-o radiografie, într-o analiză critică. A fost un pariu de critică pură, aplicată pe un text care fuge de critică. De multe ori, poeziile lui Nichita Stănescu şi-au umilit exegeţii. Unul credea că a pus punctul pe i şi degetul pe centrul poemului lui Nichita Stănescu şi centrul acela era în cu totul altă parte; sau erau mai mulţi centri, ceea ce criticul nu văzuse. De aceea şi spunea Alex. Ştefănescu în prefaţa cărţii mele că poezia lui Nichita Stănescu este ca un jaguar care aleargă în salturi şi că eu reuşesc să-l prind, după care-l eliberez ca să-l contemplu în alergarea lui fără sfârşit. O imagine foarte frumoasă şi foarte flatantă pentru mine, dar nu ştiu dacă am prins jaguarul. E foarte posibil ca jaguarul să aibă în continuare un kilometru distanţă faţă de mine şi nimeni să nu poată să prindă o asemenea poezie care scapă oricărei determinări. Şi spuneam că în această probă de maximă dificultate eu mi-am încercat forţele de critic. Acum nu mă mai sperie nimic, după ce am scris un eseu despre poezia lui Nichita Stănescu. Proba şi mai dificilă este, într-adevăr, să scriu despre Mihai Eminescu pentru că despre Eminescu s-au scris şi mai multe prostii decât despre Nichita Stănescu. Intervalul temporal este mult mai mare şi parcursul de traversare de la primele critici pertinente despre Eminescu este plin cu texte care trebuie înlăturate de pe opera lui Eminescu. Procesul este acelaşi, numai că efortul este mult mai mare şi arheologia durează mai mult. Voi scrie şi despre Eminescu, va veni şi momentul acela.

-         Şi pentru că aminteaţi de Alex. Ştefănescu… Ştiu că a declarat că se consideră blestemat să fi ajuns critic literar. Aveţi aceeaşi părere în ce vă priveşte?

-         Cred că Alex. Ştefănescu se răsfăţa puţin. El are şi o plasticitate de scriitor şi-i place să se joace cu situaţii şi cu ipostaze creative scriitoriceşti şi să se ia ca personaj al tabletelor pe care le scrie; or, după cum bine ştim, este diferenţa dintre minciuna propriu-zisă şi minciuna romanescă, care face bine textului unui scriitor. Dimpotrivă, nu e un blestem să fii critic literar. Este o mare şansă, după părerea mea, să fii critic literar, mai ales în libertatea aceasta de după ’90, în care poţi să spui tot ceea ce crezi şi în care, asistând la naşterea unei noi societăţi şi extincţia regimului comunist, în care ne-am petrecut noi copilăria, poţi să vezi schimbările fundamentale produse în această societate şi în câmpul literar: un lucru care nu se-ntâmplă oricând şi oriunde, se-ntâmplă numai în aceste momente de capăt al unui regim şi de debut al altuia, al unei alte epoci. Eu, dumneavoastră şi cei din generaţia noastră suntem nişte oameni extraordinar de norocoşi, pentru că am prins sfârşitul unei lumi pe care totuşi am apucat-o şi naşterea unei alte lumi care se suprapune cu tinereţea şi sper cu maturitatea şi bătrâneţea noastră. Cei care sunt mai tineri decât noi n-au niciun fel de contact direct cu epoca de dinainte de ’90, cei care au murit înainte de ’90, cum este de pildă Ion D. Sîrbu, n-au apucat libertatea de după. Noi am avut norocul de a gusta din amândouă şi de a savura mai bine, aşa zicând, desertul de astăzi. În literatură şi în critica literară, să fii exact în această fază de trecere de la o lume la alta este o şansă extraordinară pe care eu am speculat-o la maximum. Am fost foarte atent la această schimbare de context şi la mutaţiile care s-au produs în literatura română, de la regimul socialismului real la anii ’90 în care a dispărut cenzura şi s-au făcut toate excesele, şi apoi la deceniul care s-a încheiat nu demult, în care lucrurile s-au aşezat, s-au maturat şi s-au dezvoltat pe nişte linii predictibile.

 -         Cât de liber puteţi fi în condiţiile de astăzi? Sunteţi şi consilier editorial la Polirom, şi critic literar… Cum vă menţineţi pe linia obiectivităţii?

-         Obiectivitatea nu îţi este oferită de cineva şi nu îţi este luată de cineva. În opinia mea, ea nici nu se opune subiectivităţii. În orice obiectivitate există o doză de subiectivitate. Şi invers, în orice subiectivitate, oricât am fi de subiectivi, există nişte reprize, nişte secvenţe în care recunoaştem realitatea. Eu văd obiectivitatea ca efortul de a recunoaşte întotdeauna conturul a ceea ce citeşti, statutul şi calitatea a ceea ce citeşti. Obiectivitate nu este să spun, de exemplu, că Nichita Stănescu este un poet mediocru. Nici măcar subiectivitate nu este să spun asta. Şi subiectivitatea are marginile ei, are constrângerile ei. Vorbea un critic mai demult de aşa-zişii scriitori nefacultativi. Nu poţi să spui mie nu-mi place Shakespeare sau cum spunea Eugen Barbu Goethe nu este un mare scriitor. Sunt afirmaţii descalificante pentru un intelectual. Cu cât scriitorul este mai bun, cu cât cărţile lui sunt mai mari, cu atât capacitatea noastră de a fi subiectivi scade dramatic şi ajungem să ne predăm cu arme şi cu bagaje evidenţei talentului. Lucrul acesta se produce de fapt cu toate cărţile. Eu pot să iau o carte pe care o semnează un om cu care am polemizat; nu mă interesează cine a scris cartea, ci doar cartea în sine. Dialogul meu este cu cartea respectivă şi nu cu autorul ei. Autorul este om, cum om sunt şi eu, şi dumneavoastră. Un om, prin definiţia lui, este imperfect; un scriitor, prin definiţia lui, este imperfect, pentru că are un orgoliu exacerbat, care-i accentuează defectele, este un om excesiv, iar eu fiind critic trebuie să înţeleg toate aceste lucruri şi trebuie să fac disocierea între omul care a scris cartea şi cartea cu care eu intru în dialog. Acum, logic, dacă eu reuşesc să fac abstracţie şi de omul care a scris cartea, n-o să pot să fac abstracţie de editura la care a apărut cartea? Adică faptul că eu sunt consilier editorial la Polirom şi citesc o carte semnată de Andrei Pleşu apărută la Humanitas mă va face să spun că Andrei Pleşu n-a scris o carte bună pentru că a apărut la Humanitas? Ar fi absolut ridicol şi descalificant pentru mine ca critic literar. Identitatea de critic literar este cea mai tare. Aş spune chiar că am ajuns consilier editorial pentru că eram critic literar şi pentru că această editură avea poate nevoie de consilierea mea în privinţa colecţiei de mari scriitori români, Opere, şi în privinţa unor cazuri mai complicate, în care de pildă un manuscris este recomandant pozitiv de un referent şi negativ de altul. Ei, ce facem atunci? Apare cartea sau nu apare? Un arbitru spune că volumul este bun, altul zice că e prost, şi atunci este chemat un al treilea arbitru sau un observator federal, ca să rămânem în registrul fotbalului, care spune după părerea mea merită sau nu merită şi atunci se ia o decizie în privinţa apariţiei acelei cărţi. Libertatea mea critică este limitată numai de obiectivitatea mea, în sensul că eu pot să spun orice despre o carte în măsura în care ceea ce spun eu se integrează sau se adaptează la obiectivitatea cu care judec cartea respectivă. E un lucru care pare complicat la prima vedere, dar odată ce te obişnuieşti cu el, îţi intră în reflex. După atâţia ani de cronică – s-au făcut de curând 15 – mi se par absolut elementare aceste lucruri care altora poate li se par exotice. Chiar dacă autorul care a scris o carte te-a calomniat, tu să scrii în obiectivitate şi seninătate despre cartea lui. Cartea nu are nicio vină pentru comportamentul autorului.

-         Dar, până la urmă, cum vă alegeţi cărţile? Vi se recomandă sau pur şi simplu vă aruncaţi ca vânătorul pe pradă?

-         Cărţile stau în vrafuri în biroul meu şi ambiţia mea este să nu ratez nicio carte importantă dintr-un an editorial. Într-un an calendaristic sunt 52 de săptămâni. Cu o cronică săptămânală, înseamnă că, într-un an, luând în calcul sărbătorile, ai cam 50 de cronici. Deci cam 50 de cărţi. Eu scriind în mai multe reviste am, să spunem, 70 de cărţi despre care scriu într-un an. Într-un an editorial în România apar mii de cărţi, deci un cronicar literar, în mod obiectiv, face o selecţie… Din cele, să zicem, 3000 de cărţi dintr-un an, poate să scrie despre maximum 70. E un act de brutalitate în această selecţie, nu? Este ceva groaznic pentru restul de 2930 de cărţi, de autori ai cărţilor pe care pur şi simplu le ignori.

-         Tocmai de asta vă întreb cum discerneţi.

-         Imediat vă spun, dar important este că n-o fac din răutate, ci pentru că nu se poate altfel. Dacă s-ar putea, aş scrie despre toate cărţile care apar, dar este o imposibilitate. Lumea trebuie să înţeleagă faptul că un cronicar nu poate să scrie despre toate cărţile care apar şi că nu trebuie să-i pisălogim pe cronicari. Am făcut mai demult comparaţia cu plăieşii din Sobieski şi românii. Plăieşii, puţini, asediaţi de Sobieski şi leşi, fugeau de la o fereastră la alta ca să dea impresia că sunt mai mulţi. I-am comparat cu cronicarii noştri literari care nu ştiu la care crenel să se mai ducă, fiindcă vin spre ei salve de cărţi care aşteaptă să fie comentate. Selecţia trebuie făcută, brutalitatea este implicită, răutatea nu, deci nu e un act de răutate, ci un act firesc al receptării. De aceea e bine să fie mai mulţi cronicari literari, să nu fie toată presiunea aşteptărilor pe unul singur. Din păcate, cu câteva excepţii, cronicarii noştri literari nu prea ţin pasul, adică nu au un demers care să se aşeze pe mai mulţi ani. Fac cronică un an, doi, după care se iau cu treburi pe care le consideră mai importante şi ies din câmpul receptării. Or, aici, dacă ieşi, cărţile nu aşteaptă să te întorci la cronică să le citeşti tu, ele apar în continuare în acelaşi ritm susţinut. Cum fac eu selecţia? Cum îmi dau seama că o carte este importantă înainte de a o citi? Sunt câteva indicii… E importantă editura la care a apărut cartea, sunt importante vocile critice care recomandă cartea pe coperta a IV-a, e important prefaţatorul care girează cartea, e importantă opera anterioară a celui care a scris cartea, sunt importante cronicile pe care le-au scris nişte colegi de-ai mei în care am încredere despre cartea respectivă, este importantă acea rumoare despre care vorbea Paul Cornea în cartea sa, Introducere în teoria lecturii: niciodată, când luăm o carte-n mână, nu suntem tabula rasa în privinţa ei, totdeauna putem să aproximăm, să constituim un set de elemente de care ea este legată. De pildă, a apărut acum, la Editura Charmides, romanul Ploile amare al lui Alexandru Vlad. Un roman foarte important al anului. Păi, pentru cine ştie de Alexandru Vlad şi ce-a mai scris, altfel cade pentru el acest roman pe care chiar îl aştepta. Sau cine are idee despre ce înseamnă Ion Mureşan în poezia românească aştepta şi ştia despre ce va fi vorba odată cu volumul său de anul trecut, cartea Alcool. Era absolut firesc ca eu să aştept acea carte şi s-o aleg din masa de volume de poezie care au apărut anul trecut. Lucrul este cu atât mai interesant la debut, unde chiar nu ai niciun fel de informaţie preliminară despre autor; dar nici acolo terenul nu este chiar virgin pentru că vezi unde a mai scris, iar internetul te ajută foarte mult în documentare. Un critic care are gust bun îşi dă seama, dacă nu din câteva versuri, din câteva strofe, de nivelul la care se plasează autorul respectiv. Am ajuns la faza de experienţă în care pot să-mi dau seama după două poezii în ce ligă evoluează respectivul autor.

 -         Sau cum spunea Hagi nu demult că-n cinci minute îşi dă seama de valoarea unui jucător.

-         Da, sunt faimoşii scouteri, care se duc în diverse campionate la juniori şi-i văd pe cei de perspectivă. Lucrul acesta este valabil şi în critica literară în privinţa selectării volumelor de debut. Anul editorial 2011 a fost unul foarte bun pentru debuturi, mai ales în poezie şi în critica literară. Deci în felul acesta îmi aleg cărţile, vreau să nu ratez nicio carte importantă şi, pe de altă parte, tocmai pentru că într-un an nu pot să scriu despre toate cărţile importante apărute în anul respectiv, îmi las un interval mai lung în care să pot reveni asupra cărţilor despre care nu am putut să scriu pentru că am scris despre vecinele lor de culoar; adică nu mi se pare ceva nelalocul lui să scriu în 2012 despre o carte apărută în 2010. Lucrurile nu sunt atât de rigide încât despre fiecare apariţie trebuie să scriem în săptămâna următoare, că altfel…

-         Dacă de la apariţie, alţi cinci critici au scris despre cartea respectivă, cum vă influenţează ce au scris ei?

-         E foarte bine când scriu şi alţii… Am dat odată un exemplu la un colocviu la Sibiu. Avem o hartă pe care o fixăm pe un perete, să spunem că este harta literaturii române contemporane. Şi eu, care sunt un critic, vin şi fixez harta aceea într-o pioneză. Pioneza aceea poate să cedeze, nu? Dacă însă în fiecare colţ al hărţii fiecare critic pune pioneza lui şi fixăm acea hartă în cel puţin patru puncte, harta are mai multe şanse să rămână pe perete decât dacă e un singur om care face această operaţiune de fixare. Deci cu cât scriu mai mulţi critici despre o carte, cu atât mai bine nu numai pentru cartea respectivă, ci şi pentru fiecare dintre aceşti critici, care-şi văd diagnosticul şi radiografia confirmate prin apropierea de verdictele celorlalţi. O carte care este lăudată de cinci critici are mult mai multe şanse să fie o carte bună decât o carte pe care-o laudă un singur critic, iar ceilalţi o ignoră. Şi de aceea este important ca pe acest câmp al receptării critice să fie mai multe voci care să se întâlnească fără să-şi propună neapărat asta, să se întâlnească prin scrisul lor şi nu prin eventuale telefoane prin care-şi propun să scrie despre acelaşi lucru.

 -         Există aranjamente în critică?

 -         Nu ştiu, or exista, eu am o reputaţie de om dificil şi nu mi s-a propus să intru în asemenea combinaţii. Dacă despre o carte au scris alţi critici înaintea mea, citesc cu mare atenţie ceea ce au scris ei, mai ales dacă e vorba de nişte critici pe care îi preţuiesc; pentru că, altfel, sunt şi nişte comentatori pe care nu-i mai citesc din motivul că timpul vieţii noastre este finit şi că nu merită să pierdem vremea decât cu lucrurile cu care merită să pierdem vremea. Pe cei în care am încredere, un Paul Cernat, un Alex Goldiş, un Marius Chivu şi alţi cronicari activi, îi citesc şi fie sunt de acord cu poziţiile lor şi atunci spun asta, fie nu sunt de acord cu ce susţin ei despre o carte şi atunci îi amendez, ceea ce fac şi ei în legătură cu mine. Din acest joc al receptării (pentru că noi nu receptăm numai cartea, receptăm şi critica făcută pe marginea ei) e firesc ca adevărul asupra unei cărţi să fie mai bine servit.

 -         Într-un limbaj amatoristic, bloggerii literari îşi dau cu părerea despre cărţi. Contează?

-         Vă spun că blogurile au rămas în urmă, acum suntem în era Facebook-ului. Eu însumi aveam un blog şi nu mai am în niciun fel nostalgia lui pentru că acesta era un fel de a discuta cu un grup foarte restrâns de oameni pe care nici măcar nu ţi-i alegi tu. În schimb, a fi pe Facebook înseamnă a fi într-o reţea. În momentul în care vorbim, eu am ajuns la aproape 4000 de prieteni. Din aceşti 4000, şi 10% dacă sunt nişte cititori foarte buni… Între a vorbi cu zece oameni despre cum ţi-ai plimbat căţelul şi a vorbi cu 400 de cititori buni despre cutare carte… Evident că experienţa Facebook este mult mai interesantă şi incitantă. Un al doilea motiv pentru care sunt foarte încântat de Facebook este că acolo se lucrează cu identităţile reale. Blogurile, ca şi forumurile, sunt terenul de acţiune a tot felul de impostori care semnează Gigel şi înjură ca la uşa cortului. Mai grav este când lucrul acesta se întâmplă în lumea autorilor. De pildă, eu i-am criticat cuiva o carte şi el îşi spune Gigel 2 şi mă clasifică aşa cum îi vine. Ei, pe Facebook nu se poate face acest lucru.

-         Credeţi că Facebook-ul vă ajută în promovarea cărţilor?

-         Da, Facebook mi-a deschis foarte mult ochii asupra cititorilor mei şi chiar asupra generaţiei din care sunt ei, asupra profilului lor de studii. E o mare bucurie pentru mine să văd că acest cititor al meu este tânăr, educat, foarte bine educat: şi un cititor pe care eu nu-l cunoşteam, pe care nu-l puteam aproxima decât vag. Primeam şi înainte mesaje, scrisori, telefoane, dar pe Facebook este oglinda întregului set de cititori, ceea ce este extraordinar de important pentru un autor, să ia contact cu aşteptările cititorilor. Facebook a devenit pentru mine un instrument prin care văd profilul cititorului român, ce-l interesează pe cititorul român, ce autori simpatizează cititorul român. Am făcut chiar sondaje de opinie şi de gust. Nu-i vina mea că la poetul preferat pe primul loc a ieşit…

-         Nichita?

-         Nichita Stănescu. Şi pe locul doi a ieşit Marin Sorescu. Era vorba de poeţi de după ’47. Pe locurile 3-4, M. Ivănescu şi Ileana Mălăncioiu.

-         Aţi făcut şi la prozatori?

-         Da, dar încă nu am dat rezultatele, deci nu le pot spune. Nu este un public care votează Dan Diaconescu. Este un public care în cunoştinţă de cauză votează numele amintite. Cum să nu te bucuri de această descoperire a profilului real al cititorului de astăzi? Când sunt atâtea teorii catastrofice, că nimic nu merge, totul e la pământ şi… Când te duci la teatru abia găseşti bilet, iar sălile de spectacol sunt pline, la târgurile de carte ne călcăm pe picioare la standurile editurilor, pe Facebook trafic şi cereri în fiecare zi… Cu amendamentul că trebuie să oferim şi noi ceva acestei cereri. Nu putem să fim mai prejos decât cei care ne fac cererea, trebuie să venim cu o ofertă care să satisfacă această cerere.

-         Bun. Tocmai pentru că aveţi această interacţiune cu cititorii, vreau să vă propun un caz concret. Să zicem că sunt un prozator nedebutat. Ce ar trebui să conţină primul meu roman ca să fiu şi pe placul criticilor, dar şi al cititorilor?

-         Nu e bine pusă problema. În primul rând, nimeni nu are de unde să ştie care va fi gustul publicului. Dacă am şti, am scrie toţi pe gustul publicului. Este întotdeauna un hazard obiectiv ca al avangardiştilor. Un prozator tânăr trebuie să scrie ceea ce consideră că este definitoriu pentru el, trebuie să scrie ceea ce cunoaşte el cel mai bine, în stilul pe care-l consideră el potrivit, să scrie din interiorul originalităţii lui, aşa cum şi-a construit el acea originalitate. El nu e scenarist, deci nu trebuie să facă un scenariu care să dea un film de succes. El nu trebuie să lucreze cu reţete. Un tânăr prozator să scrie ceea ce simte el că trebuie să scrie, să nu ţină cont de nimeni, iar după ce şi-a terminat manuscrisul să se ducă la un lector de carte foarte bun, cu mare experienţă, căruia să-i dea manuscrisul şi să aştepte verdictul. Eu însumi cu cărţile mele din ultima vreme am făcut acest lucru. Am făcut ce face în mod normal un debutant, dar eu spun că am făcut şi ce face în mod normal un scriitor profesionist. De-abia după ce lectorul îşi dă ok-ul… De pildă, la Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian, una dintre cele mai importante cărţi de acum doi ani, s-a renunţat la vreo 200 de pagini şi a trecut prin mâinile a trei lectori profesionişti. Norman Manea, Gabriela Adameşteanu lucrează cu lectori profesionişti. După verdictul lectorului, merge la o editură, unde există consilieri, specialişti, coordonator de colecţie, referenţi, iar cartea dacă este bună se impune de la sine. Asta e singura reţetă: să scrii cât poţi tu de bine despre ceea ce cunoşti mai bine, după care să-ţi duci cartea la aceste vămi succesive ale sufletului cărţii. La o editură importantă există cel mai mare interes să apară cărţi bune ale unor autori tineri care să fie introduşi în felul acesta în sistem. După ce tânărul este lansat, promovat, difuzat, cartea lui ajunge la noi, la critici, iar unii strâmbăm din nas, alţii suntem entuziaşti. Apoi cartea ajunge la jurii, care sunt împărţite, iar vămile continuă… Dar, aşa cum a reuşit Filip Florian, cu Degete mici, şi care acum este un autor tradus în nu ştiu câte limbi, poate să reuşească oricine. Aşa cum a reuşit Dan Lungu, poate să reuşească oricine. Aşa cum şi Filip Florian a ştiut să-şi gândească perfect primul roman, nu trebuie să ne grăbim, că nu vine sfârşitul lumii, trebuie să lucrăm pe o carte la modul maniacal dacă este nevoie. Nu este important câte cărţi scoatem, ci ce fel de cărţi scoatem. Ion Barbu a scos un volum de poezii şi o plachetă. Atât. Eminescu are un volum, nu? Producţia pe stoc face rău autorului şi până la urmă ajungi să nu te mai ia nimeni în seamă.

-         Înainte de a dialoga cu Octavian Paler spuneaţi că eraţi impresionat şi intimidat de personalitatea sa. Astăzi vă mai intimidează vreo personalitate?

-         Cred că se vede din emisiunea mea de la TVR Cultural că sunt atras de personalităţi. Pe mine orice valoare mă impresionează. La cel valoros vezi întotdeauna liniştea, relaxarea, umorul. Paler era un om cu foarte mult umor; chiar dacă la emisiuni avea o figură profetică, era mai degrabă o mască, adică nu putea să meargă la emisiuni, să vorbească despre criză sau despre aspecte mizerabile ale vieţii politice şi să râdă. În particular, era un om cu foarte mult umor şi cu o seninătate extraordinară, un om de care nu-ţi venea să te mai desprinzi. Îmi plac interviurile şi-o să mai fac pentru că îmi place să stârnesc o personalitate în a se devoala, în a se arăta, în a se expune cititorului. Pentru că, dacă nu făceam chestia asta, Octavian Paler murea fără să mai existe o carte de convorbiri cu el.

-         Dan C. Mihăilescu spunea despre această carte că e un fel de testament, că practic aţi terminat-o cu puţin timp înainte de dispariţia lui Octavian Paler.

-         Da, dacă eu nu aveam ideea, această carte nu ar fi existat şi ar fi fost mare păcat. Vorbeam la început de acea ţesătură pe verticala temporală. Dacă generaţia următoare nu face acest efort de apropiere de generaţia anterioară, legătura se rupe; şi o cultură în care legăturile s-au rupt va fi ruptă în continuare. Cum îi tratezi pe cei de dinaintea ta, aşa vei fi tratat de cei de după tine. Observa foarte bine Nicolae Prelipceanu într-un dialog, spunea că unii dintre tineri au convingerea că totul începe cu ei, iar unii dintre bătrâni au convingerea că totul se termină cu ei. Din fericire, ca de obicei, adevărul este la mijloc, nici nu se termină cu bătrânii, nici nu începe cu tinerii.

-         Pentru final… Vă rog să-mi spuneţi în pielea cărui scriitor aţi vrea să fiţi măcar pentru 24 de ore.

-         S-a făcut şi observaţia că toţi vrem să fim Eminescu, dar să nu trăim ce-a trăit Eminescu. Eu aş intra bucuros pentru 24 de ore în pielea unui critic literar, dar care a fost şi prozator, memorialist, şi anume Lovinescu, care a creat epoca interbelică din punct de vedere critic. El este cronicarul şi criticul care a construit epoca interbelică din interiorul ei, ceea ce, mutatis mutandis, păstrând toate proporţiile, mă străduiesc să fac şi eu în această epocă, şi-atunci intrarea mea în pielea lui Lovinescu pentru 24 de ore are şi o logică. Nu este vorba de o fantasmă de substituţie sau de compensaţie, ci este faptul că văd în el pe marele critic şi cronicar literar al literaturii române, pe inventatorul modernităţii literare româneşti, pe cel care practic murind în ’43 moare odată cu epoca pe care a creat-o. Aş vrea să fiu 24 de ore în pielea acestui critic pentru că a fost foarte exigent şi, în acelaşi timp, poate cel mai generos critic din istoria literaturii noastre, fără niciun fel de prejudecăţi, fără niciun fel de parti-pris-uri. Spre deosebire de Maiorescu, care făcea tot felul de alianţe literare şi-şi desconsidera adversarii, făcea conspiraţii ale tăcerii cu grupul lui astfel încât adversarii literari să fie puşi la colţ pe coji de nucă, Lovinescu avea puterea de a recunoaşte meritul literar al unui adversar de idei şi avea obiectivitatea de a scrie, de pildă, despre Călinescu pagini admirabile deşi Călinescu îl ironiza şi-l parodia adesea.

-         Înţeleg că e un fel de model.

-         Nu e numai un fel de model, e chiar Modelul, şi este criticul care şi-a deschis practic casa pentru a veni toţi scriitorii, mari şi mici, la cenaclul lui, care şi-a oferit timpul vieţii lui pentru toţi veleitarii, scriitoraşii şi scriitorii. Majoritatea dintre ei, după ce veneau la cenaclu şi-l ascultau foarte respectuoşi, se duceau şi-l bârfeau la cârciumă şi-l insultau prin gazete. Vorbesc aici inclusiv despre Camil Petrescu, Eugen Ionescu sau Ion Barbu, deci scriitori de primă mărime. Cu toate acestea, Lovinescu a rezistat calm şi surâzător, şi-a ţinut cenaclul până la moarte şi a apărat din interiorul ei frumuseţea meseriei de critic fără să fie în Universitate, în Academie, fără să aibă niciun fel de funcţii, onoruri şi aşa mai departe. Lui i-a fost suficient să fie Lovinescu.

Daniel Cristea-Enache s-a născut în Bucureşti, la 19 februarie 1974. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti (1996), ca şef de promoţie, iar în 2005 a devenit doctor în Filologie (summa cum laude), cu o teză despre Ion D. Sîrbu. A fost corector la Contemporanul-Ideea europeană (1994-1996), redactor la Caiete critice (1996-1999), asistent de cercetare la Institutul de Istorie şi Teorie Literară G. Călinescu (1997-2002), asistent la Catedra de Literatură română a Facultăţii de Litere, Universitatea din Bucureşti (din 2000), secretar general de redacţie la Editura Fundaţiei Culturale Române (din 1999), ulterior director la Editura Institutului Cultural Român şi redactor asociat la Adevărul literar şi artistic (2003-2005), precum şi director de imagine la Grupul Editorial Corint (2005-2007). A ţinut săptămânal cronica literară în Adevărul literar şi artistic (1997-2005), apoi în România literară (2005-2009). A semnat volumele: Concert de deschidere (2001), Ileana Mălăncioiu. Recursul la memorie (2003), Sertarul Scriitorului Român (Dialoguri pe hârtie) (2005), Bucureşti Far West (Secvenţe de literatură română) (2005), Un om din Est (Studiu monografic) (2006), Convorbiri cu Octavian Paler (2007), Timpuri noi (Secvenţe de lietratură română) (2009), Lyrica magna (Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu) (2010), Cinematograful gol (2011). În prezent, este conferenţiar universitar, consilier editorial la Editura Polirom şi cronicar literar la revista Observator cultural.

Interviul a fost publicat, în formă prescurtată (din lipsa spaţiului), în “Observatorul militar” din 14 martie 2012.

Interviu cu criticul literar Dan C. Mihăilescu: “După lectura mea, cartea arată ca un câmp de bătălie”

Să rezişti pe piaţa media cu o emisiune despre literatură este un lucru mai puţin obişnuit astăzi. Ei bine, Dan C. Mihăilescu este „Omul care aduce cartea” de 12 ani. Obiectiv cât îi permite… subiectivitatea, îşi compară consecvenţa în a scrie şi citi cu ritmul ţăranului, „care se trezeşte zilnic la trei sau patru dimineaţa ca să dea de mâncare şi de băut la animale”.

– Aţi recunoscut undeva că, pe la 17 ani, aţi fost la un pas de a da examen la Teologie. Până la urmă, aţi ajuns la Facultatea de limba şi literatura română. Cum v-aţi reorientat?

– Graţie rudelor şi prietenilor maică-mii. Ei m-au avertizat la timp că bietul foc mistico-acneic al adolescenţei mi se va stinge numaidecât sub răceala mercantilă a cerinţelor parohiale. Şi tot ei m-au îndepărtat de facultatea de filosofie, sub cuvânt că forfota mea interioară, hrănită de Ioan Alexandru cu Platon şi presocraticii, cu Heidegger, Plotin, romantismul de Jena, Pascal, Hölderlin, Kierkegaard şi tot ce ţinea de moralismul metafizic în linia Epictet-Marc Aureliu-Vico-Montaigne şi ceilalţi nu avea nimic de a face cu marxismul universitar din „constelaţia” Ion Ianoşi-Radu Florian-Gh.Vlăduţescu, ca să nu mai zic de alde Cazan, Boboc & Co.

– Cum v-ar fi stat ca preot?

– Imaginea preoţiei se lega indisolubil în mintea mea de altruismul misionarist dintotdeauna şi de pretutindeni. Era pur şi simplu dorinţa tinereţii de a sluji, de-a face bine, de a vindeca, de-a ajuta, de a te face luntre şi punte – cum frumos spune limba populară – pentru ca oamenii să-şi traverseze necazul pe spinarea ta. Tot pe atunci visam să ajung medic pediatru, ori să fiu duhovnic, receptacol pentru confesiunile celorlalţi, pentru frustrările, aşteptările, vinovăţiile lor, ca şi pentru dorinţa lor de răscumpărare.

– Cu cât citesc mai mult, cu atât îmi dau seama că ştiu mai puţin. După cât de mult citiţi, sintagma asta trebuie că vă face să suferiţi…

– Bunicul meu pe linie maternă m-a învăţat să citesc pe la patru ani şi ceva, ca să-mi astup cu efectele lecturii toate bortele prin care-mi putea intra vântul în suflet. Cărţile mi-au cicatrizat rănile adolescenţei, complexele de inferioritate, frustrările, iubirile înşelate, prieteniile amăgitoare. Cărţile mi-au hrănit utopiile, mi-au ostoit eşecurile. Cea mai frumoasă amintire pe care o am este ediţia Shakespeare pe care mi-a dăruit-o maică-mea când am împlinit 12 ani. Sigur că, după 50 de ani de lectură, am înţeles demult că, din cât citeşti, dintr-atât înţelegi mai abitir că marile înţelesuri rămân ascunse dincolo de rafturi, în natură, printre stihiile lui Dumnezeu. Adică în afara bibliotecii. Erudiţia nu trebuie să slujească decât şlefuirii simţurilor, aşa cum cele văzute nu sunt decât travestiurile Nevăzutului.

– Nu vă întreb cât citiţi, ci cum reuşiţi să ţineţi ritmul. O emisiune cotidiană despre cărţi şi cronici cel puţin săptămânale în presă înseamnă o muncă titanică. Cum vă vitaminizaţi pasiunea?

– Păi nu fac nimic altceva de pe la douăzeci de ani decât să citesc şi să scriu. Am debutat în presă la 11 ani, am scos prima carte în 1982, la 29 de ani, scriu nesmintit cronici şi recenzii, săptămânal sau lunar, tot din 1982, iar din ianuarie 2000 prezint o carte pe zi la Pro TV. Dacă mă gândesc la ritmul ţăranului, care se trezeşte zilnic la trei sau patru dimineaţa ca să dea de mâncare şi de băut la animale, după care, potrivit anotimpului, are de săpat, sădit, arat, semănat, udat, plivit, secerat, cosit, copilit, altoit ş.a.m.d. – nu mi se pare mare lucru. Pur şi simplu, intri în ritm. Continuând comparaţia, de bună seamă că, din cât faci mai multe, dintr-atâta-ţi vin ideile: să mai ridici un şopru, să mai înşiri un gard, să mai aduci niscai puieţi, să răsădeşti ceva…

– În legătură cu răsăditul… În tinereţe scriaţi poezie şi, deşi aţi renunţat între timp, aţi menţionat într-un interviu că, dacă ajungeţi la 60 de ani, o să vă publicaţi versurile, măcar ca să vă iritaţi neprietenii. Nu ar mai fi mult până atunci… V-aţi păstrat intenţia?

– Da. Cu voia lui Dumnezeu, în decembrie 2013 ar trebui să împlinesc 60 de ani. Nu ştiu dacă chiar atunci sau dacă nu ceva mai devreme, am de gând să fac o carte din cele două caiete de poezii prefaţate de Ioan Alexandru în 1976. Cred că ar fi o trufie pardonabilă, un alint acceptabil. Şi o dulce întoarcere a bătrâneţii către adolescenţă.

– Cum vă alegeţi cărţile pe care le prezentaţi?

– Cu vremea, am fost nevoit să accept şi eu că televiziunea nu are menirea să facă, întâi de toate, educaţie, ci să dea informaţie şi să ofere divertisment. Astfel încât, după câţiva ani în care m-am luptat să aduc pe ecran cinci cărţi stufoase pe săptămână – filosofie, istorie, religie, culegeri documentare, enciclopedii – am ajuns la doar trei chestii serioase, plus două romane. Primează, deci, informativul şi educativul, istoria, memorialistica şi eseistica, după care vin plăcerile nonficţionale, cărţile motivaţionale, volumele de corespondenţă, jurnale de călătorie etc.

– Marius Chivu spunea într-un articol din Dilema Veche că presa românească din ultimul secol se confruntă cu o situaţie fără precedent: criticii literari care scriu constant despre cărţi în publicaţii vizibile pot fi număraţi pe degetele unei singure mâini. Cum s-a ajuns aici şi ce se poate face pentru a ieşi din această situaţie?

– Nicăieri în lume critica literară serioasă nu se face în ziare şi reviste de succes, ci în publicaţiile academice, universitare, elitiste. Presa culturală e una, exegeza adevărată este altceva. Avem peste tot de a face cu o ierarhie bine stabilită. Nu de alta, dar şi exegeza literară ţine strict de ideea de Autoritate. Când cele două planuri intră în simbioză, e perfect: verdictul dat de un specialist într-o revistă cu tradiţie beton, dar editată în doar câteva sute de exemplare, va fi preluat macroscopic şi cosmetizat în gazete însumând sute de mii de exemplare, ca să nu mai vorbesc de televiziune. Între hermeneutică şi gazetăria culturală nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată pace, consens şi îngăduinţă reciproc avantajoasă. Cel mult o ignorare (plus o invidie) reciprocă. Fapt este, însă, că, mai devreme sau mai târziu, până la urmă toate se aşează la locul lor. Forţa comentariului din gazetele de succes e precum focul din paie – spectaculos, dar se stinge iute – în vreme ce densitatea lecturii specializate mocneşte ca jarul şi se poate reaprinde oricând, la dimensiuni nebănuite.

– Contează şi bloggerii literari în acest univers?

– Ei, aici e cu totul altceva decât era vorba în întrebarea precedentă. Ceva mult mai periculos. Când vorbim de relaţia dintre blogguri şi revistele literare, adică dintre amatorism şi profesionalism, se strică de-a binelea ierarhia, se alterează autoritatea, se malformează verdictele. Într-o măsură covârşitoare, bloggurile sunt o vidanjă, o fosă septică în care se scurg veleitarismele, resentimentele, reaua voinţă, setea de răzbunare, pe scurt: ura netrebniciei, a servitorimii frustrate şi dezaxate, pe anvergura şi calmul autoritar al stăpânilor. Nu am dispreţ mai mare decât pentru laşitatea otrăvită şi spumegoasă a anonimatului care se erijează în entitate dătătoare de diagnostice şi făcătoare de (false) ierarhii. În rest, când este vorba de comentarii inter-amicale, de impresii despre spectacole, cărţi, expoziţii etc. – numai de bine. Dar când oameni cu semnătura deja validată în presa tipărită ajung să practice, la derută, sportul sadomasochist al pseudonimiei bloggeristice, asta mă scoate din sărite. E ceva precum nenorocitul obicei al golanilor de munte, care schimbă, strâmbă, inversează sau scot din pământ stâlpii indicatori de pe traseul montan. O glumă tâmpită, care se poate oricând transforma în moarte.

– Cum citiţi? Subliniaţi pe carte, faceţi semne, îndoiţi paginile sau lăsaţi volumul imaculat?

– Ce e drept, citesc oribil, agresiv, fără milă. Paginile cărţilor pe care le adnotez arată ca spinarea bietei Moby Dick, harponată în fel şi chip de-a lungul anilor şi al vânătorilor. Hărtănesc, hărţuiesc, înnegresc cu creionul, într-o sarabandă de semne criptice strict personale: x-uri, linii, bucle, paranteze, puncte, acolade. După lectura mea, cartea arată ca un câmp de bătălie, sau ca o arătură bortilită de mai multe familii de cârtiţe. Aşa citea şi maică-mea: cred că dacă, iniţial, aş fi avut alt exemplu, m-aş fi comportat în consecinţă. Aşa, însă, cred că e mai cinstit să laşi îndelung muncit (şi fecundat) un trup iubit, decât să preferi imacularea frigidităţii nerodnice.   

 – Sunteţi „Omul care aduce cartea” de 12 ani. Când aţi gândit proiectul, vă aşteptaţi ca emisiunea dumneavoastră să reziste atât de mult?

– O, nicidecum. Am declarat-o în multe interviuri din 2000 încoace, mai ales în 2003, când emisiunea a primit premiul CNA. După cum, la câteva luni după primele apariţii, îmi luasem deja adio (mental) de la micul ecran, şi acum, matematic, în fiecare ianuarie şi septembrie, când se refac grilele de programe, aştept să mi se scoată-n stradă bocceluţa. Am încetat demult să mă mai întreb de ce nu se întâmplă asta. Destul că totul merge bine şi că publicul, atâta cât îmi este mie dat să văd – mergând cu metroul şi intrând zilnic în magazine, librării şi tot soiul de instituţii – ne este prietenos, fidel şi… suav compătimitor.

– Recent, aţi recunoscut că topurile pe care le faceţi cărţilor nu pot fi decât subiective. Cât de obiectiv credeţi că este cronicarul Dan C. Mihăilescu?

– Cât îi permite… subiectivitatea! Sigur, după 35 de ani de meserie, te iluzionezi că stăpâneşti îndeajuns de bine instrumentarul, ca să fii ferit de ignoranţă, verdicte aberante, date umoral, ideologic sau partizan, şi nu raţional, judicios, estetic. Fapt este că, îmbătrânind, ţi se toceşte simţul estetic, îţi rugineşte mecanismul acceptării noului, tragi la confortul căldicel, refuzând provocările. Nu le poţi avea chiar pe toate. Nu poţi palpita în mod egal la eseistica generaţiei lui Mircea Eliade şi la poezia douămiistă, la Yourcenar şi Ioana Bradea. De-aia e bine să te limitezi, adică să comentezi simpatetic, potrivit afinităţilor (s)elective. Din pricina aceasta am renunţat de câţiva ani la cronica de întâmpinare exercitată constant, în favoarea eseurilor şi a eseurilor de istorie literară. Pur şi simplu mă simt infinit mai acasă în corespondenţa lui Caragiale, Ion Ghica, Alecsandri, Kogălniceanu, Odobescu sau Ion D. Sîrbu, decât în ficţiunea contemporană.

„Imaginea unui bătrân citind dintr-un tabloid îmi vorbeşte de-o vinovăţie colectivă. A părinţilor săi, pentru care cartea va fi fost o pierdere de vreme. A profesorilor lui, prea dezabuzaţi şi resemnaţi ca să mai sădească în fiecare elev pasiunea cunoaşterii şi ambiţia autodepăşirii. A mediului profesional specific comunismului, măcinat de nimicnicie, hoţie, lehamite, băşcălie şi descurcăreală, adică de tot ceea ce ţine departe cartea, cultura în general, de sufletul cinstit. Şi, în fine, a vieţii de azi, care-i favorizează pe cei fără Dumnezeu, fără minte şi fără suflet, pe cei dezrădăcinaţi, înstrăinaţi de tradiţie şi de valorile ancestrale.”

Dan C. Mihăilescu s-a născut în Bucureşti, în 1953. Absolvent al Facultăţii de limba şi literatura română (secţia română-franceză), a fost cercetător ştiinţific la Institutul de istorie şi teorie literară „G. Călinescu” (1980-2003), secretar de redacţie la „revista de istorie şi teorie literară” (1983-1986) şi editorul suplimentului „Litere, arte, idei” al ziarului „Cotidianul” (1991-1996, 2001-2004).

A debutat publicistic în 1974, în „România literară” şi este membru al Uniunii Scriitorilor din 1990. De altfel, în 1999, a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea integrală a dramaturgiei lui Eugène Ionesco. A scris numeroase prefeţe/postfeţe, a publicat 15 cărţi şi are numeroase contribuţii la volume colective. A deţinut şi deţine rubrici săptămânale, a fost şi este cronicar în diverse cotidiene şi reviste. Din 2000, realizează emisiunea „Omul care aduce cartea”, la Pro TV.

Dan C. Mihăilescu şi-a povestit experienţa stagiului militar în volumul coordonat în 2008 de Radu Paraschivescu la Editura Humanitas, „Răcani, pifani şi veterani”. Şase luni de infanterie, la Bacău. „Mi-a rămas ca un mister pe viaţă identitatea celor care au decis ca la staţia de radio a unităţii de infanterie din Bacău să existe colecţia completă a albumelor, monografiilor şi eseurilor de estetică din Biblioteca de artă a Editurii Meridiane! A fost ceva fabulos, absolut delirant, ca, între marşurile de zeci de kilometri pe dealurile dinspre Răcăciuni (eu cărând şi AG-ul!), săpat adăpostul individual, înfiptul măştii de gaze pe figură, cusutul ciorapilor, frecatul marmitelor, aleilor, coridoarelor şi WC-urilor, plus udatul florilor pe ploaie torenţială (aşa cum mi-a comandat mie colonelul Cuculeţ!) – eu să pot citi şi conspecta Wörringer, Nietzsche, Unamuno, Papu, Starobinsky, Elie Faure, I.D.Ştefănescu, Alpatov, corespondenţa fraţilor Van Gogh, arta bizantină, gotică, rinascimentală şi câte altele!”

Interviu publicat în “Observatorul militar” din 29 februarie 2012. Sursa foto.

“Scrierea unui roman e muncă fizică”

Interviu cu scriitorul Radu Aldulescu, în “Observator cultural”.

• “E chiar o muncă fizică scrierea unui roman. În fiecare zi deschizi o uşă grea. Dacă n-ai această forţă, poţi scrie proză scurtă sau poezie, poţi face gazetărie. Romanul e o muncă de uzură.”
• “Mi-am făcut iluzii că, dacă ajung scriitor, am dat lovitura. N-am dat nici o lovitură.”
• “Pe de altă parte, un roman, oricît de bun ar fi, în momentul în care apare într-o mie de exemplare, e ca şi cum n-ar exista. Dostoievski, dacă s-ar naşte acum, ar păţi la fel, ar trece neobservat.”
• “Eu cred că memoria afectivă este foarte importantă. În fond, scrii despre lucrurile care te obsedează pînă într-atît încît ajungi să crezi că le iei şi după moarte cu tine.“
• “Prin 2005-2006, mi-a picat în mînă un roman al unui scriitor uriaş, cum noi n-am avut şi nici nu o să avem vreodată. Romanul se numeşte Animal pe moarte şi este scris de Philip Roth. Nu e o întîmplare. Lucrurile astea ţi le aranjează viaţa, ca să-ţi dai seama pe ce lume trăieşti.”
• “Lucrez la un roman. Încă n-are titlu. Vreau să-l termin anul ăsta. Romanul reia personajul din Îngerul încălecat, îl aduce în zilele noastre. E acelaşi personaj după 30 de ani.”