Mesagerii ploii

„Zidurile cetăţii erau tot mai aproape. Pe măsură ce distanţa până la ele se micşora, deveneau din ce în ce mai înalte, iar spărturile din ele rânjeau tot mai ameninţător. Deasupra, crenelurile, amintindu-i de colţii înfiorători ai unui ciclop, începură să înghită trupuri de oştean. Acolo, între dinţii aceia uriaşi, se zbătea însângerat destinul său.”

E vorba de destinul lui Tursun-paşa, comandantul unei oştiri otomane care trebuie să cucerească o cetate albaneză. Acţiunea se petrece în secolul XV şi e foarte plăcut modul în care Ismail Kadare, printr-o documentare ireproşabilă, a reuşit să transpună parfumul acelei perioade. De la primele pagini, am resimţit ceva din Pamuk, poate orientalismul, poate senzaţia aceea pe care o ai când citeşti despre chestii diferite de cultura în care ai crescut, poate şmecheria scriitorului de a se infiltra în mintea personajelor, nu ştiu… Cert este că acest scriitor, din care nu mai citisem nimic – de fapt, şi cartea asta mi-a fost împrumutată – m-a impresionat prin lejeritatea cu care reuşeşte să puncteze dramatismul, fără să uite să picure puţin umor.

Otomanii se tot chinuie să cucerească acea cetate albaneză. Atacul frontal se dovedeşte nefericit, ca şi alternativa tunelului săpat până la beciurile cetăţii. Nici şobolanii bolnavi pe care-i „plantează” printre albanezi nu au mai mult succes. Degeaba le taie conducta de apă. Albanezii rezistă ca-n reclama la fixativ. Şi pentru că totul trebuie să aibă un sfârşit, în cazul otomanilor acesta-şi scoate colţii când vine toamna şi apar ploile care, dincolo de faptul că îngreunează ofensiva, pun capăt nevoii de apă a celor asediaţi. Tursun-paşa moare „puţin” la prima ploaie şi „definitiv” printr-o metodă pe care v-o las s-o descoperiţi singuri citind acest roman revelaţie (pentru mine).

Şi structura romanului mi-a plăcut. Fiecare capitol are o introducere scrisă de un cronicar albanez, după care, mare parte din acţiune este narată din perspectiva unui istoric otoman, purtat alături de trupe în ideea de a povesti succesele războinicilor. De data aceasta, este vorba despre un război foarte greu de narat de către istoricul Mevla Celebi.

Ismail Kadare, „Mesagerii ploii”, Humanitas fiction, 2010

Din nou despre vânzătoare

De pe blogul scriitorului Florin Lăzărescu:

“În special exista o vînzătoare – gen fostă “regină” în comunism, ce hotăra discreţionar cine primeşte zahăr, ulei, carne şi pîine -, evident scîrbită de halul în care a ajuns lumea de azi, unde breasla ei nu mai primeşte respectul cuvenit de-altădată. Ajunsesem să am o pată teribilă pe ea şi pentru că trăgea cu coada ochiului atunci cînd îţi dădea rest, să vadă dacă te prindeai că primeşti mai puţin. M-a făcut şi pe mine de bani, dîndu-mi pentru un milion rest la cinci sute de mii. Aşa că am fost bucuros la falimentul lor (al ei personal, sper să nu mai ia nici măcar şomaj în ziua azi!).”

Postarea lui mi-a amintit de vânzătorul (avarul de la chioşc) despre care am scris cu ceva vreme în urmă. Semn că există o nouă tulpină de virus în România.

Cărtărescu aruncă săgeţi către critici

Într-un interviu din “Adevărul literar şi artistic”, Mircea Cărtărescu face următoarele catalogări cu privire la criticii literari:

- Mihai Iovănel – o glumă proastă

- Daniel Cristea-Enache – un carierist îngâmfat

- Paul Cernat – “M-a amuzat… A reuşit performanţa de contorsionist să mă pună pe primul loc cu o parte a cărţii mele, fără să uite să menţioneze – a suta oară – că o altă parte a ei e proastă. Aşa e când vrei să împaci prea multă lume.”

Interviul respectiv a fost luat în urma aşa-zisei anchete intitulate „Romanul românesc al deceniului” la care au răspuns zece critici literari. “Orbitor” a ieşit pe primul loc, urmat de “Asediul Vienei” de Horia Ursu. Merită să citiţi interviul pentru că Mircea Cărtărescu îşi permite, de pe tronul scriitorului independent, puternic, conştient de valoarea sa, să spună lucrurilor pe nume cu privire la tagma criticilor, de cele mai multe ori aservită intereselor şi mai puţin gustului public.

Romanul deceniului

Potrivit opţiunilor exprimate de criticii literari, „Orbitor“ de Mircea Cărtărescu este cel mai bun roman românesc al ultimilor zece ani. Specialiştii au ales cele mai importante romane ale scriitorilor români publicate în perioada 2000-2010. Articol în Adevărul.

O singură observaţie, la repezeală: Dan Lungu nu e nicăieri. Oare de ce?

Lansare “Zaira”

Astăzi, de la 17,30, la Clubul Ţăranului din Bucureşti, are loc lansarea ultimului roman al scriitorului Cătălin Dorian Florescu –  ”Zaira”. Întâlnirea va fi moderată de criticul Marius Chivu şi la ea vor participa Tania Radu, Cristian Teodorescu şi Mircea Cărtărescu.

Personajul Zaira are corespondenţă în realitate, o femeie în vârstă de 80 de ani din Timişoara. Cătălin Dorian Florescu povesteşte viaţa Zairei, o păpuşăreasă din România anilor 60. “Este o fascinantă călătorie între Europa de Est şi America şi totodată povestea unei iubiri imposibile care supravieţuieşte deceniilor”, scrie pe prwave.ro.

Iată un fragment din roman (preluat de pe liternet.ro):

“Era o seară liniştită, totul se pregătea de noapte. În satele de pe moşie se făcea probă la primul pahar de rachiu. Ţărăncile aduceau apă de la fîntînă ca să facă mămăliga. Unii trebuiau să se mulţumească însă cu mămăliga de alaltăieri.

Rupeau cu lăcomie bucăţi uscate şi le înmuiau în zeama rămasă de la masa de duminică. Alţii le puneau în lapte şi le sfărîmau.

Nişte ţărani întîrziaţi aduceau fîn cu carele. Boii dădeau ochii peste cap, se opinteau, împotrivindu-se forţei gravitaţiei şi tremurau de încordare cînd urcau drumul de tară abrupt, nepietruit, noroios.

Cînd se întorceau şi vitele şi li se dădea drumul porcilor, cînd găinile şi gîştele se strecurau pe sub garduri, cînd bătrînii se aşezau în faţa porţii ca să sporovăiască şi cînd şi bărbaţii tineri făceau la fel – în timp ce urmăreau cu privirea tinerele -, atunci nici un fel de război nu părea posibil.

Cînd am auzit la radio, prin fereastra deschisă, că în Europa izbucnise războiul, bunica l-a chemat pe Dumitru,întorcîndu-l din drum. El cobora deja în grabă aleea umbroasă, cu gîndul la femeile pe care avea să le consoleze în timpul nopţii. Pentru că Dumitru consola fecioare, fiindcă erau încă fecioare, şi văduve, pentru că ele nu mai aveau pe nimeni. Consola femei măritate, fiindcă bărbaţii lor erau la armată sau pur şi simplu la cîrciumă. Şi, cînd le consola prea temeinic, venea la bunica şi-i cerea bani.”

„Sunt tati al tău, drăguţule!”

Update

Astăzi, am găsit în curte un ghiocel.

În casă, Matei.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Oare o să-ţi aminteşti prima ocazie când te-am ţinut în braţe? Nu cred. Ţi-ar fi prea greu, mai ales că dormeai. Am încercat să te trezesc, recunosc, sărutându-te des şi apăsat. Poate ai simţit şi ai vrut să râzi un pic de mine. Cine ştie, poate ţi-ai spus chiar „uită-te şi tu la tati cum se prosteşte, ce se-aşteaptă, să deschid ochii? Nţţ” şi ai mişcat uşor buzele de parcă ai fi visat o cofetărie. Dar nu cred, eşti doar mic şi obosit. Ce vă face, nene, în burtică, munciţi pe vreun şantier sau vă concentrează la canal?

De fiecare dată când am mers la spital, am luat cu mine aparatul foto în speranţa că voi reuşi să smulg o poză cu tine la care să mă uit până când o să vii acasă. N-am avut noroc. O infirmieră pe care am ajuns s-o întreb dacă a fost vreodată însărcinată (ştiu, am fost rău, dar să ştii că oamenii mari sunt răi uneori) apărea de fiecare dată când voiam să intru la mama ta. Dacă făceam câţiva paşi în „sectorul interzis”, o vedeam răsărind de după un colţ. Zâmbea viclean şi nu mai trebuia să-mi spună nimic. Ştiam că aşteaptă şpagă (sper să nu afli niciodată ce înseamnă cuvântul ăsta, dar cum foarte probabil o să fii foarte curios imediat ce o să deprinzi taina articulării cuvintelor, o să fiu nevoit să-ţi explic). M-am încăpăţânat să nu cedez, dar a trebuit să accept faptul că nu voi reuşi să te ţin în braţe decât la externare. Şi uite că, spre surprinderea mea, azi am reuşit.

La graniţa dintre „ai voie” şi „n-ai voie” nu era decât o infirmieră. Am întrebat dacă pot să intru şi mi-a zis simplu „desigur”. Nu mi-a venit să cred, dar am încetat să-mi mai pun şi alte probleme şi am intrat. Vorbisem cu mămica ta şi ştiam că trebuie să merg aproape de sectorul unde proaspetele mămici, care cum pot, alăptează. Stăteai cuminte în braţele mamei tale şi n-ai băgat de seamă că eram prin preajmă. Nu te-ai deranjat, dar să ştii că mă bucur. Mi-am dat seama că am reuşit să te ţin în braţe fără să te fac să plângi, aşa cum mă gândeam că avea să se întâmple, prin prisma lipsei mele de experienţă. Cum ţi-am spus, te-am pupăcit de câteva ori, dar trebuie să recunosc şi faptul că m-am gândit scurt la cerberul pe care reuşisem să-l driblez nici eu nu-mi dau seama cum.

Îmi era dor să te privesc, mai ales pentru că imediat după naştere nu te văzusem decât vreo două minute, de ajuns pentru ca un medic pediatru să-mi spună câteva cuvinte despre tine. Greutate, înălţime, sex, notă. Era cam 12 fără câteva minute şi ochii tăi proaspeţi mă priveau miraţi. Sigur că m-am prezentat, ceva de genul „eu sunt tati al tău, drăguţule”, dar nu sunt sigur că astea au fost cuvintele, pentru că mă pierdusem. Încercam să par matur şi echilibrat, dar nu cred că mi-a ieşit prea bine, mai ales că în minutele finale ale travaliului, chiar înainte să-ţi aud vocea pentru prima dată, atunci când mama ta striga în liniştea nopţii şi a spitalului „nu mai pooooot!”, am simţit cum mă cuprindea o căldură puternică şi am fost nevoit să caut o fereastră deschisă. Apoi m-am aşezat şi doar am auzit cum cineva ţi-a rostit numele şi a trecut prin faţa bunicilor tăi, mai cu experienţă în controlul emoţiilor.

Să-mi caut o scuză? Să spun că poate eram obosit? N-aş vrea să vezi aşa lucrurile, dar e bine să ştii că în ziua în care te-ai hotărât să apari pe lume, eu eram la vreo 300 de kilometri de mămica ta. Te aşteptam un pic mai târziu, semne că te-ai grăbi nu erau, aşa că am acceptat să plec de acasă pentru nişte articole… Mami a mers la spital la control şi i s-a spus că trebuie să se interneze. M-a sunat imediat şi am ieşit la ocazie. Era cam ora 5 după-amiază. La 10, eram la spital, după ce am schimbat trei maşini şi m-am frământat şi m-am rugat ca, dacă se poate, să mă aştepţi. Şi m-ai aşteptat. Te-ai născut la 23.20, în seara zilei de 23 februarie 2010…

Am plâns. Crezi că-s mai puţin bărbat dacă am plâns? Hei, n-a fost plâns-plâns, ci doar mi s-au umezit ochii. În timp ce aşteptam să te văd imediat după naştere, adică puţin după ce îmi revenise culoarea în obraji, i-am spus bunicii tale că trăiesc cel mai fericit moment din viaţa mea. Asta aş vrea să ţii minte, că aşa cum m-am simţit pe holul acela, aşteptându-te şi scrâşnind ca să-mi ţin genunchii tari, am realizat că te iubesc. Parcă mă conectaseră la nişte aparate prin care mă alimentau cu o dragoste nouă. Tind să cred lucrul ăsta pentru că aveam furnicături în ambele braţe, deci probabil tuburile, dacă prin tuburi mă alimentau, erau prinse de umeri sau degete.

Să nu crezi că sunt un plângăcios. De două zile zâmbesc, chiar dacă am mers cu maşina mai mult decât mi-aş fi putut imagina vreodată în traficul din Bucureşti, m-am împiedicat de nenumărate ori la montarea pătuţului (schemă de asamblare simplistă, multe şuruburi, reuşit pe bâjbâite), iar o doamnă de la Obor m-a convins, pe motiv că „sunteţi ditamai bărbatul!”, să duc într-un singur drum cu tramvaiul atât salteaua, cât şi masa de înfăşat şi coşuleţul în care o să te scoatem din spital. Toate astea au trecut… Abia aştept să fim împreună acasă, să te ţin în braţe mai mult, fără teamă că o să apară infirmiera-cerber, să te pozez pentru „memoria clipei” şi să-ţi aud gânguritul.