Răspund cu plăcere unei lepşe primite de la Cătălina despre lecturile mele privite retrospectiv.
În ceaţă-mi amintesc de „Muc cel mic”, cu poze multe şi drăguţe, şi coperţi cartonate, de „Fram, ursul polar”, în varianta aceea, din „Biblioteca pentru toţi copiii”, cu ursul pe bicicletă, şi de „Copilăria” lui Maxim Gorki, de pe coperta căreia mă privea un băiat blond, desenat. Mi-o cumpăraseră ai mei din librăria unui sat… Mai sunt acolo şi „Cuore, inimă de copil” sau „Moartea căprioarei”… De unde atâta melancolie şi tristeţe la vârsta aceea?
Mai târziu, am avut noroc de mama colegei de bancă, care era chiar bibliotecara şcolii. Ştiu că îmi plăcea să citesc orice şi că mergeam chiar şi de două ori pe săptămână la ea. Biblioteca şcolii nu era mare, dar pentru că o vizitam atât de des, aveam privilegiul de a intra în „zona interzisă”. O cămăruţă ferită în spatele unei perdele. Pe rafturi, ultimele cărţi primite, unele chiar fără număr de inventar. Mă simţeam ca şi cum le-aş fi cumpărat gratis. Eu eram primul lor cititor.
Din acea perioadă am prins virusul Karl May şi-am citit, ba nu, am devorat, cam tot ce a apărut în colecţia aceea de la editura Palas, parcă aşa se chema, erau nişte cărţi cu coperţi alb-verzi. Ce dragi îmi erau dimineţile acelea în care dădeam drumul la Radio România, ascultam emisiunea de dedicaţii şi citeam pe nerăsuflate până când îmi aduceam aminte de lecţii… Destul de mare ca să rămân singur, nimic nu-mi părea mai plăcut decât sentimentul lecturii. Pagină după pagină, în pijamale.
Nu mi-e străină nici demarcarea sub pătură seara, când trebuia să dorm, iar ai mei chiar credeau că sunt „cuminte”. Aveam o lanternă argintie şi baterii mereu încărcate… Din fericire, încă nu am nevoie de ochelari.
În liceu, mergeam la aceeaşi bibliotecă, dar mă obişnuisem şi cu librăriile. În plus, pe lângă nelipsitul ziar de sport, puneam bani deoparte pentru cărţi. Însă nu eram un şoarece de bibliotecă, aşa cum s-ar putea înţelege. Semn că nici nu prea-mi amintesc ce anume citeam. Nimic important probabil, nici un Platon, chit că profa de română ne tot povestea de „Banchetul”. Nu eram deloc un umanist. Îmi plăceau matematica şi fizica şi mai tot timpul de studiu mi-l ocupam cu probleme de profil. Mă consideram realist, dar la bac am avut notă mai mare la română decât la mate. De aici am început să înţeleg puţin din modul în care sunt construit, însă nu mi-a fost suficient. Aşa că am ajuns la academia militară din Sibiu. Şi-au fost marşuri, chinuri etc.
Ei, dar în Sibiu a fost şi librăria Humanitas, cea mai frumoasă din ţară, zic eu, alături de Cărtureştiul bucureştean. Acolo m-am lipit de Marquez, Faulkner sau Steinbeck. Chiar şi de Coelho (mă prinsese bine de tot, i-am luat şi autograf pe „Alchimistul”). Apoi am ajuns în Bucureşti, am început să lucrez la ziar şi să citesc mai multă literatură română contemporană, să-i descopăr şi să mă îndrăgostesc de scriitori români precum fraţii Florian, Dan Lungu sau Florina Ilis. Mă bucur când pe unii îi întâlnesc pentru interviu şi casc ochii şi urechile ca acel copil care citea la lanternă sau ca atunci când doamna bibliotecară, mama colegei de bancă, mă lăsa singur în spatele perdelei, iar sute de cărţi noi abia aşteptau să fie descoperite.
Cam atât. Mi-ar plăcea ca Bianca să scrie pe aceeaşi temă dacă are timp.
). Sunt din pânză, cu franjuri… Niciodată nu am îndoit paginile. Mi se pare un act brutal, aşa cum îi dai o palmă după ceafă unuia ca să-l faci atent, în loc să-i spui pur şi simplu pe nume.
