În al Doilea Război Mondial, avioane româneşti vopsite în alb transportau răniţii dintr-o parte în alta a frontului. Chiar şi astăzi, puţină lume ştie că acele avioane erau pilotate de femei. O carte semnată de Daniel Focşa aduce un plus de imagine acelor femei-pilot care au trăit războiul „în goana aripilor albe”.
Un istoric privilegiat
La începutul anului 2008, Stela Huţan, una dintre fostele membre ale Escadrilei Albe, îi acorda un interviu istoricului Daniel Focşa. „Sunt născută la Gura Humorului, în martie 1921. Bunica mea se trăgea dintr-o veche familie bucovineană – era născută Racoviţă. Eram patru copii. Tata lucra la administraţia financiară – din păcate, l-am pierdut când aveam 9 ani. Liceul l-am făcut la Cernăuţi şi, în 1940, m-am refugiat, împreună cu mama, cei doi fraţi şi sora mea Viorica, la Bucureşti. Am lăsat în urmă Bucovina copilăriei şi adolescenţei mele…”
Interviul respectiv i-a folosit lui Daniel Focşa la redactarea unei cărţi despre Escadrila Albă, publicată în anul 2008, la Editura Vremea. Stela Huţan-Palade este numele unuia din cele trei capitole. Celelalte două: Mariana Drăgescu şi Nadia Russo-Bossie.
Stela Huţan, în 1943, ca pilot în Escadrila 108 Transport uşor (Escadrila Albă)
Subintitulată „O istorie subiectivă”, cartea trece dincolo de orizontul strict al datelor istorice şi are amprente de reportaj. Autorul a discutat personal cu două din cele trei aviatoare prezentate în volum şi le-a mărturisit cititorilor senzaţia de privilegiu pe care a trăit-o cunoscându-le pe Mariana Drăgescu şi Stela Huţan. „Ajunsă la o vârstă venerabilă (n.red. Stela Huţan), trăieşte retrasă, într-un apartament discret, încărcat de amintiri, în centrul vechi al Bucureştiului, aproape de Foişorul de Foc. Primeşte rar oaspeţi şi, în general, nu dă interviuri. Cu atât mai mult m-am simţit un privilegiat stând de vorbă cu dumneaei.”
Astăzi, interviul respectiv este cu atât mai valoros cu cât, pe 15 august 2010, Stela Huţan-Palade a decedat. Au rămas însă amintirile sale şi fotografiile din care, după 23 august 1944, de frica regimului, au fost „tăiaţi” militarii germani.
O fată de 19 ani ajunge „pilot de vreme rea”
Revenind la momentul refugiului din Cernăuţi, trebuie să evidenţiem faptul că Stela Huţan avea numai 19 ani atunci când s-a angajat la magazinul „Sora” din Capitală şi apoi la Societatea Franco-Română. A zburat pentru prima dată cu un planor pe aerodromul din Giuleşti, apoi la Chitila. Până în 1943, Stela Huţan a urmat cursuri teoretice de zbor cu motor la Politehnica din Bucureşti, cursuri de zbor pe aerodromul de la Roşiorii de Vede şi la Şcoala de la Ziliştea-Buzău. Obţinuse brevetul de pilot gradul I.
Aerodromul Chitila, 28 august 1941. Stela Huţan, elevă la cursurile de planorism ale Şcolii de zbor fără motor CFR
După ce a trăit o poveste tristă, moartea logodnicului său, Constantin Cucu (elev al Şcolii de ofiţeri de la Sibiu), căzut în bătălia pentru Leningrad, Stela Huţan a luat decizia de a merge pe front. A ajuns chiar la ministrul Aerului cu cererea de a fi acceptată în nou-înfiinţata Escadrilă Albă. Cum era recunoscută pentru calităţile de pilot, a fost primită în „echipă”.
A plecat pe front. În septembrie 1943 era la Simferopol, în Crimeea, ca pilot voluntar în cadrul Secţiei I a Escadrilei 108 Transport uşor, aşa cum mai era cunoscută Escadrila Albă. Misiuni incredibile, demne de ecranizări hollywoodiene. Întâlnirea cu maiorul Ioan Tobă „Hatmanul”, vânătorul de partizani. Zboruri imposibile datorită cărora Mariana Drăgescu a numit-o „pilot de vreme rea”. Evacuări de răniţi sceptici să vadă că sunt însoţiţi de un pilot-femeie. Aventuri.
După război, Stela Huţan-Palade a continuat să zboare până prin 1953. Soţul său, Petre Palade (se căsătoriseră în 1945), ofiţer de infanterie motomecanizată, a fost nevoit să predea sabia Solingen pe care o avea. Ulterior, cu câţiva ani înainte de dispariţia soţului (1987), Securitatea i-a chestionat cu privire la un pistol Beretta, predat chiar secretarului de partid. „Nu mi-au plăcut niciodată armele, îmi provoacă o adevărată repulsie. N-am tras niciodată”, spunea Stela Huţan în interviul acordat istoricului Daniel Focşa. Incredibilă afirmaţie din partea unei aviatoare care a supravieţuit celui de-Al Doilea Război Mondial.
Unele aviatoare din Escadrila Albă aveau talent literar. Mariana Drăgescu, ajunsă la Viena în 1945, la scurt timp după ocuparea ei de către sovietici, a scris: „Cea mai lungă stradă din Viena, Mariahilfer Strasse, care mergea până în centrul Vienei, era bombardată. Când am intrat în oraş am găsit o populaţie înfometată, canalizarea era spartă… Îi aşteptau pe englezi şi pe americani. Ruşii intraseră cu o lună înainte în oraş.[...] Vienezii ne-au înconjurat şi au început să cerşească! Oameni bine îmbrăcaţi ne ofereau inele de aur în schimbul mâncării!”.
Iată cum şi l-a amintit Mariana Drăgescu pe generalul de aviaţie Gheorghe Jienescu, ministrul Aerului: „Vine ministrul Jienescu în inspecţie la comandorul Paul Landman şi vede un bombardier cu cabina murdară de sânge. Tocmai aterizase, şi pilotul sau observatorul fusese rănit. Ce-i cu murdăria asta? – întreabă Jienescu nemulţumit. Landman i-a dat un răspuns memorabil: Domnule general, murdăria asta este sânge românesc care a curs pentru ţară!
Un episod similar s-a petrecut şi cu ocazia unei alte inspecţii a ministrului, de data aceasta la Leul Romanescu, la aviaţia de vânătoare. Intra prin WC-uri şi strâmba din nas, reproşându-i mereu lui Romanescu: Ce-i asta, Leule? Ce-i asta, Leule? Până la urmă, acesta, exasperat, i-a replicat: Domnule general, unitatea mea nu constă dintr-un closet! Jienescu, după câte ştiu, înainte de a face şcoala de pilotaj, fusese învăţător. Păstrase ceva din asta, era mai degrabă cazon, genul de plutonier major… Nu avea suflet de aviator”.
Nadia Russo a intenţionat să-şi publice memoriile într-un volum intitulat „În goana aripilor albe”. Din nefericire, manuscrisul s-a pierdut, numai câteva pagini rămânând intacte. Iată un fragment, în care ea descrie cum încerca să le insufle optimism unor răniţi deasupra Stepei Calmuce (ortografia respectă originalul): „Sunt singură în avion cu doi oameni cari mi-au încredinţat viaţa lor. [...] Un efort, un surâs. Rănitul de pe targă, care-mi vede faţa şi care se uită la mine cu coada ochiului, nu trebuie să ştie că vântul caută să ne răstoarne, că rafalele s-au întărit şi că avionul geme sub puterea lor. [...] Şi când, uitându-mă în jos, văd o maşină răsturnată sau cadavrul unui om sau al unui cal ars, sau case în ruine, sau gropile rotunde ale bombelor, buzele mele continuă să surâdă”.
Escadrila Albă a fost înfiinţată în 1940, la iniţiativa prinţesei Marina Ştirbey. După modelul organizaţiei finlandeze „Lottas Ward”, în vederea formării unei escadrile sanitare pentru transportul răniţilor, cu avioane pilotate de femei, Marina Ştirbey a depus un memoriu la Ministerul Aerului, după ce participase la un raid aviatic în Suedia şi Finlanda. Memoriul său a fost aprobat, iar Escadrila Albă prindea contur.
Fapt mai puţin cunoscut, escadrila a fost „botezată” de scriitorul şi ziaristul italian Curzio Malaparte. Erau folosite avioane de tip RWD-13, relativ mici, de producţie poloneză, vopsite iniţial în alb, cu o cruce roşie aplicată pe fuselaj şi pe aripi. Ulterior, din cauză că sovieticii nu ţineau cont de marcaj şi le bombardau, avioanele aveau să fie vopsite în culori de camuflaj.
Daniel Focşa, “Escadrila Albă. O istorie subiectivă”, Editura Vremea, Bucureşti, 2008.
Blogul autorului aici. Articol publicat în “Observatorul militar” din 15 decembrie 2010.
