Jocul de-a Dumnezeu

Am avut ghinionul imens de a fi nimerit o ediţie a „Magicianului” foarte prost tradusă, corectată şi redactată. Şi, de unde pornisem la drumul lecturii cu pofta unor recomandări de-a dreptul convingătoare – „Cum, n-ai citit-o? Eu am citit-o de zece ori!”, mi-a zis o prietenă; „Hai, măi, că e de referinţă”, mi-a spus altcineva -, am trăit cartea asta ca pe un chin lungit pe 600 şi ceva de pagini. Vreo două săptămâni şi mai bine de lectură împărţită în felii scurte de călătorii cu metroul şi ferestre printre sarcinile de serviciu, în care am aşteptat, cu multă răbdare, să văd care e marea şmecherie cu această carte, atât de lăudată şi de citită. Am revăzut cu microb de cititor încăpăţânat pasajele alambicate, multe dintre ele complicate de redactorul cărţii, care n-a ştiut să separe liniile de dialog de naraţiune sau le-a pus unde nu trebuia şi le-a scos de unde se simţea nevoia lor. În fine, cred că am depus suficient efort cu romanul ăsta pentru a-l înţelege cât de cât.

Celor care n-au avut ocazia să afle acţiunea, le spun că e vorba despre un englez, Nicholas Urfe, care-şi găseşte de lucru la o şcoală de pe o insulă grecească, Phraxos. Acolo, îl cunoaşte pe Maurice Conchis, jucat extraordinar de Anthony Quinn în filmul „The Magus” (1968), un fost primar, retras pe moşia Bourani. Mai departe, între Urfe şi Conchis se naşte un joc, enervant pe alocuri din cauza prelungirii misterului. La Bourani apar tot felul de persoane/personaje care joacă diverse roluri într-un meta-teatru condus de Conchis. Sunt acolo şi două surori gemene, de care se îndrăgosteşte Urfe, prins ca momeala în jocul lui Conchis, al cărui teatru e fără spectatori şi fără vreun plan. De fapt, teatrul lui e ca lumea: „Nu există niciun plan, totul este hazard. Ca să ne salvăm trebuie să contăm numai pe noi înşine”.

Şi aşa, pornind de la această cheie, ajung la ce am înţeles eu din cartea asta. De altfel, şi Fowles a zis că nu există o „interpretare” corectă a romanului – „Sensul lui se regăseşte în reacţia pe care o provoacă fiecărui cititor şi, în ceea ce mă priveşte, nu există nicio reacţie „corectă” dată”, aşa că-mi permit libertatea de a spune exact cum am văzut eu lucrurile. Pentru că titlul provizoriu al cărţii a fost „Jocul de-a Dumnezeu”, am văzut în romanul acesta al lui Fowles, prea lung faţă de ce vrea să transmită, disputa dintre libertate şi divinitate.

Conchis îi povesteşte lui Urfe experienţa sa ca primar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe insulă, veniseră nemţii, iar la un moment dat trei partizani au împuşcat nişte soldaţi germani care făceau plajă. Comandantul nemţilor a arestat 80 de localnici, inclusiv pe Conchis, şi a ameninţat cu executarea lor în caz că partizanii nu aveau să fie predaţi. Partizanii au fost prinşi, iar Conchis a primit sarcina de a-i ucide cu o armă fără cartuşe. Alegerea lui a fost de a striga alături de ei „Libertate”. Totuşi, partizanii au fost executaţi, iar Urfe a rămas cu povara vieţii într-o comunitate care-l consideră colaboraţionist.

Libertatea nu poate fi absolută şi asta mi se pare că încearcă să-i demonstreze Conchis lui Urfe implicându-l în meta-teatrul lui. Îi zice aşa: „Fiecare dintre noi este o insulă. Dacă nu am fi, am înnebuni pe loc. Între aceste insule sunt vapoare, avioane, telefoane, telegrafie – ce vrei. Oamenii rămân insule. Insule care se pot scufunda şi pot dispărea pentru vecie. Tu eşti o insulă care nu s-a scufundat.” Mi s-a părut că Urfe era privit ca o insulă care nu se scufundase pentru că şi-a păstrat puterea deciziei, chiar dacă această putere implica libertatea de a spune pas relaţiilor sau de a pleca în celălalt capăt al continentului pentru un loc de muncă.

Un alt aspect pe care l-am reţinut: relaţia dintre sexe. Femeile mi s-au părut misterioase, intangibile, manipulatoare. Bărbaţii, un fel de copii-mari, marcaţi de amprenta trecutului. Şi aş mai remarca un lucru care justifică impresia mea cum că părerile despre cartea astea pot varia la infinit. Fowles spunea despre “Magicianul” (primul roman la care a lucrat) că „trebuie să rămână un roman al adolescenţei scris de un adolescent întârziat”. Îmi permit să redau o frază din corespondenţa onorantă pe care am purtat-o în ultimul timp cu Dan C. Mihăilescu (în ideea unui interviu pe care îl veţi putea citi şi aici, pe blog): „Magicianul cere o lentoare, un plin anume, mai greu de găsit la tinereţe”. Îi dau dreptate Omului-care-aduce-cartea.

„Bărbaţilor le place războiul pentru că li se pare singurul mod de a fi luaţi în serios. Pentru că îşi imaginează că este singura ocazie când femeile încetează să-şi mai bată joc de ei. Războiul le permite să reducă femeile la rang de obiecte. În aceasta constă marea deosebire dintre sexe. Bărbaţii văd obiecte acolo unde femeile văd relaţiile dintre obiecte; relaţii generate de nevoia pe care o au unul de celălalt, de nevoia de dragoste şi de dorinţa de armonie. Este o dimensiune în domeniul sentimental care bărbaţilor le lipseşte cu desăvârşire. O dimensiune care face ca toate femeile adevărate să nu vadă în război decât o odioasă absurditate. Am să-ţi spun eu ce e războiul. Războiul e o psihoză creată de incapacitatea noastră de a percepe relaţiile. Relaţiile noastre cu cei din jur; relaţiile cu situaţia noastră economică şi istorică. Şi, mai ales, relaţia noastră cu neantul. Cu moartea.”

John Fowles, „Magicianul”, Editura Polirom, 2007