Edison Pena
O rază de celebritate a strălucit pe ochelarii lui Edison Peña la scurtă vreme după ce a fost scos din mina prăbuşită. Fusese al 12-lea miner salvat între cei 33 de nefericiţi captivi în subteran, iar unul dintre primele lucruri pe care le-a afirmat chilianul a fost faptul că a întreţinut starea de optimism a colegilor săi cântând melodiile lui Elvis Presley. Vă daţi seama că, imediat, din toate colţurile planetei, admiratorii lui Elvis care urmăreau operaţiunile de salvare din Chile au aşternut câteva gânduri călduroase la picioarele obosite ale minerului.
De asta, iniţiativa lui Edison de a participa la maratonul oraşului New York a picat ca un bonus pentru proaspeţii admiratori. La prima călătorie în afara ţării natale, a fost exploatat la maximum de presa americană: apariţie la David Letterman Show, interviuri, conferinţe de presă, tot ce se putea face cu un om-poveste. Apoi, a alergat maratonul. Şi poate că, mai mult decât orice declaraţie din presa americană, va rămâne în memoria colectivă fotografia cu Edison, flancat de doi voluntari şi, deasupra, drapelul statului Chile. Sigur, omul a mărturisit cum alerga singur în mina prăbuşită, doar ca să nu uite că trăieşte, a vorbit despre cât de bine te simţi când învingi duhurile negre ale minei şi despre cum acolo, jos, în subteran, se recomandau drept Edison Peña doi oameni: unul care se iubea cu renunţarea şi altul care s-a încăpăţânat să rămână puternic. Totuşi, parcă niciuna dintre aceste afirmaţii care ar vinde foarte bine o autobiografie nu contrabalansează imaginea aceea cu drapelul.
Omul era deja celebru, chiar nu mai trebuia să facă nimic. Însă el a ales să alerge un maraton. Şi chiar dacă alergarea s-a transformat în mers pe o bună bucată din traseu, faptul că minerul a ajuns la capătul celor 42 de kilometri, că a fluturat drapelul şi că nu a uitat să precizeze şi semnificaţia simbolică a cursei – „oamenii pot să facă tot ce-şi propun” – mi l-a readus în memorie pe colonelul (r) Ilie Roşu, cu nebunia sa de a duce maratonul cu două drapele în braţe. Al nostru nu zice nimic de Elvis, poate şi pentru că n-a fost niciodată blocat în mină, dar aleargă susţinut de principii. Atât Ilie Roşu, cât şi chilianul Peña cred încă în puterea simbolurilor. Ştiu că sunt cunoscuţi, dar nu se opresc. Fiecare cursă cheamă la alte provocări.
Sunt convins că, aşa cum pentru colonelul (r) Roşu fiecare 42 de kilometri parcurşi reprezintă doar începutul unui nou maraton, şi pentru Edison Peña cele 69 de zile de supravieţuire în subteran, urmate de cursa de la New York, înseamnă doar un pretext pentru ce urmează, adică probabil o nouă acţiune de motivare a oamenilor. Mi se pare cel puţin admirabil modul în care cei doi îşi înţeleg viaţa şi rostul.
Ilie Roşu
Publicat în “Observatorul militar” din 1 decembrie 2010.
