Papillon – fragment din ecranizarea romanului

Un proiect al Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi îi aduce la un loc pe Cătălin Tolontan (scrie despre pixuri),  Ioana Avădani (paşaport),  Tudor Luchian(cercetare),  Teodor Baconsky (sentimentul libertăţii), Nichita Danilov (o băbuţă la cumpărături) , Matei Vişniec (fetişizarea obiectelor din Occident),  Lucian Mândruţă (cărţile de economie capitalistă), Lucian Dan Teodorovici (blugi prespălaţi), Liviu Antonesei (nechezol, kent, pâine etc.), Gabriel Andreescu (cum nu avea voie să alerge), Florin Lăzărescu (o banană), Emil Brumaru (cafea), Dan Lungu (coada la butelii), Cristian Ghinea (exerciţiu de imaginaţie despre scris), Costi Rogozanu (maşina de tocat) şi Carmen Muşat(jurnalul filosofic).

Lucruri mici care ne aduc aminte de marea libertate pe care am câştigat-o în decembrie ‘89. Denumirea proiectului: “Sărbătoarea libertăţii”.

Prima zi de iarnă adevărată şi ziua în care am aflat că ai un kilogram. Mămica ta a ieşit mulţumită de la control, mai ales că a primit un „bravo!” din partea medicului. E lucru mare, nu?, dacă-ţi aminteşti de „istoriile” de la începutul sarcinii.

Citeşte continuarea pe pagina “Pentru ăla micu”

Mergând cu tramvaiul 41, am asistat la o scenă care m-a pus pe gânduri. Pe sensul spre Ghencea, după Piaţa Crângaşi, a urcat un băiat de vreo 12-13 ani, îmbrăcat cu pantaloni scurţi şi tricou. Afară erau cel mult 5 grade Celsius… Băiatul avea în picioare nişte şosete gri (probabil fuseseră albe) şi se vedea că fusese bătut: avea pete de sânge în jurul ochiului drept şi pe picioare. Dârdâia şi ţinea mâna întinsă. M-am gândit că era obligat să cerşească. Nu ştiu, dar în Bucureşti sunt mulţi ca el… Filmul „Filantropica” are o corespondenţă solidă în realitate. Băiatul mirosea ca un câine plouat, iar lumea întorcea capul. La un moment dat, un ţigan s-a dus lângă el, şi-a dat jos bluza de trening şi i-a întins-o băiatului. Apoi, altcineva s-a ridicat de pe scaun, şi-a dat jos puloverul şi l-a ajutat pe băiat să se îmbrace. Amândoi binevoitorii au coborât la prima staţie. Băiatul a mai dârdâit puţin în tramvai, după care a coborât şi el, la Moghioroş.

De data asta, nu am ales un filmuleţ cu sau despre scriitori, ci unul în care îi puteţi vedea pe suporterii echipei Liverpool cântând celebrul “You’ll never walk alone”. Cei care nu iubesc fotbalul spun că aşa ceva e de neînţeles.

Prefer să nu răsfoiesc din nou cartea ca să vă redau firul poveştii. Am rămas cu impresia de final, dură ca o lingură de oţet pe stomacul gol, şi aproape că restul nu mai contează. Oare ce importanţă are că Milena Jesenska primea scrisori de la Kafka, aşa cum, mai mult sau mai puţin pentru momeală, stă scris pe coperta întâi? Cât de mult contează parcursul amoros al eroinei, trecând prin nume ca Ernst Polak, Hermann Broch, Franz Xavier Schaffgotsch sau Jaromir Krejcar? Pe cine mai interesează că nemţii au ocupat Praga în urmă cu 60-70 de ani? Mai au toate astea vreun dram de semnificaţie când citeşti aşa ceva?

„De-a lungul pereţilor, rânduri de priciuri de lemn, ca şi în celelalte secţii, şi lungite acolo, femeile. Între picioarele ridicate şi desfăcute ale uneia dintre ele se vedea cât se poate de clar corpul unui bebeluş. Bebeluşul ţipa. Imediat după aceea a văzut spatele lat şi alb al Gerdei Querheim (nota mea: asistenta), care s-a aplecat deasupra femeii, şi ţipătul bebeluşului a încetat. Milena s-a oprit locului. Aparent impasibilă, asistenta a ieşit cu cearceaful însângerat şi cu o găleată ruginită, plină cu apă. La suprafaţa apei însângerate din găleată plutea bebeluşul mort.

Totgeboren (născut mort) era scris pe fişele de înregistrare a căror evidenţă Milena trebuia s-o ţină permanent la zi.

Găleţile cu apă aşteptau sub priciurile tuturor femeilor gravide.” (pag. 215)

Şi Milena moare în lagărul de la Ravensbrück: „Cadavrul a zăcut încă o zi sau două într-un coşciug simplu de scânduri, după care a fost azvârlit laolaltă cu altele în cuptor şi ars. Cenuşa a fost împrăştiată deasupra lacului Schwed, conform indicaţiilor din regulament: încă un fără-de-nume printre toţi ceilalţi morţi fără-de-nume”. (pag. 247)

Iar ce rămâne e o carte bine documentată şi scrisă cu miză pe emoţia cititorului. Merită să o citiţi, mai ales că aştept să-mi confirme cineva impresia pe care mi-a lăsat-o aşezarea lui Kafka pe copertă – un cârlig. În viaţa Milenei Jesenska sunt alte episoade importante care trebuie cunoscute mai bine decât idila respectivă. Ea însăşi a fost o femeie deosebită, o personalitate a vremii sale şi o jurnalistă respectată.

Citiţi cartea, nu doar pentru a o cunoaşte pe Milena, ci şi pentru acest suedez, Steve Sem-Sandberg, care scrie cam aşa:

„Timpul trece prin noi ca şi cum am fi ţesuţi din fire de aţă invizibile.

Şi atunci, nu există oare momente când simţim zvâcnituri prin pielea trupului – un semn că Dumnezeu trage de cusăturile din care ne-a ţesut pentru a ne spune că toate lucrurile la care am aspirat cel mai mult în viaţă ne-au fost date doar cu împrumut, sau poate nici măcar atât?”. (pag. 130)

Steve Sem-Sandberg, „Ravensbrück”, Editura Humanitas Fiction, 2009

Am găsit la Egon o melodie (coloana sonoră a filmului “Werkmeister Harmonies”) pe care va invit s-o ascultaţi. Merită.

Matei Florian, Marius Chivu şi Filip Florian - "Povestitorii de la Şosea", 8 decembrie 2009

Aseară am fost la „Povestitorii de la Şosea”. O ediţie excelentă, cu fraţii Florian citind din „Şi Hams Şi Regretel”, respectiv din „Zilele regelui”, cu Marius Chivu în postura de moderator (excelent – viu, cu prezenţă de spirit, simplu, direct, amuzant) şi cu sala de la Clubul Ţăranului plină.

Mi-a plăcut că dialogul cu cei doi scriitori nu a fost purtat în stilul preţios pe care-l mai am încă în minte de la „Festivalul Internaţional al Literaturii”. Şi am aflat multe lucruri pe care aştept să le cunosc de la orice alt scriitor. De pildă, Filip a spus că primul lui cititor este soţia, apoi mama şi fratele, Matei. Amândoi au vorbit despre legătura de sânge cu Ioan Slavici (sunt stră-strănepoţii marelui clasic). Matei: „Probabil, o undă, o vibraţie, ceva din forţa lui de prozator trebuie să fi ajuns şi la noi”.

Tot Matei a spus că ar putea scrie şi realist, în stilul fratelui său, dar că asta nu l-ar mai reprezenta: „Trebuie să scriu ce simt; ăsta este singurul motiv care mă face să scriu”. La rândul lui, Filip le-a recomandat celor care încearcă să scrie „să ţină ochelarii de cal numai pe limba lor”, în sensul de a nu-şi schimba stilul în funcţie de ce se poartă, de ce zice unul sau altul, sau din cauza altor influenţe.

Pentru că amândoi au făcut jurnalism înainte de literatură, a venit firesc şi o întrebare legată de cât de greu le-a fost să se adapteze noului mod de-a scrie. „Sunt două meserii diferite”, a spus Filip. „Când termini cu jurnalismul şi vrei să te apuci de literatură, ai nevoie de timp ca să-ţi cureţi mintea.” Matei: „Când am vrut să dau reportajele foarte aproape de literatură, am simţit puternic linia de demarcaţie…”.

Fraţii Florian au lăudat iniţiativa lecturilor publice şi au remarcat, cu tristeţe (mai ales Filip), că acestea sunt foarte puţine la noi. De asemenea, au vorbit despre lipsa burselor literare. Filip: „E inadmisibil ca într-o ţară de 22 de milioane să nu existe nicio rezidenţă literară” (în timp ce Germania, dacă am reţinut corect, are vreo 1000 de astfel de rezidenţe).

Dinamovişti, Matei şi Filip, l-au încadrat pe Marius Chivu, rapidist. „Dac-aş fi fost Borcea, aş fi făcut lansarea la „Băiuţeii” pe stadionul Dinamo”, a glumit Marius Chivu.

Ultimul lucru pe care l-am notat: ritmul de scris al lui Filip – jumătate de pagină pe zi (în 10 ore de muncă!, chiar aşa?). Recordul său: două pagini pe zi (atins doar de două ori).

Fraţii Florian au mai vorbit despre mamă, Herta Muller, fericirea în comunism, viaţa în Bucureşti, poezii patriotice şi altele.

“Cei care ştiu să facă fac,

cei care nu ştiu să facă îi învaţă pe alţii,

cei care nu ştiu să-i înveţe pe alţii îi învaţă pe cei care-i învaţă pe alţii,

iar cei care nu ştiu să-i înveţe pe cei care-i învaţă pe alţii fac politică.”

Muriel Barbery, “Eleganţa ariciului”

Salman Rusdhie – Despre originea povestirilor