Aşa murim toţi

La început, e anunţul: „Praskovia Fiodorovna Golovina anunţă cu durere rudelor şi cunoscuţilor încetarea din viaţă a iubitului ei soţ, Ivan Ilici Golovin, judecător la Curtea de Justiţie, în data de 4 februarie 1882. Înmormântarea va avea loc vineri la amiază”.

Apoi, filmul sare mult înapoi, şi-l vedem pe Golovin în tinereţe, la începutul carierei, în şcoală, avansând de la gradul de funcţionar cu însărcinări speciale la cel de judecător de instrucţie, însurându-se, nici el nu ştie de ce, poate din conformism social, poate din interesul unei partide mulţumitoare, trăind în umbra puterii şi apoi ridicându-se, având în mâini destinele altor oameni prin prisma funcţiei şi, în cele din urmă, îmbolnăvindu-se.

Moartea a intrat în viaţa lui Golovin ca o durere în stomac şi un gust rău. Controalele medicale i-au dat câteva speranţe, după care doctorii au început să se contrazică şi să prescrie medicamente fără efect. Durerea n-a dispărut, ci s-a înfipt şi mai bine în organismul său. „Problema nu e nici intestinul gros, nici rinichiul, ci viaţa şi moartea. Da, viaţa a fost şi acuma uite, se duce, se duce şi eu nu pot s-o opresc. Da. De ce să mă amăgesc? Doar este evident pentru toată lumea în afară de mine că mor şi că totul nu e decât o chestiune de săptămâni, de zile – poate chiar acum. Acu’ era lumină, acu’ e întuneric. Acu’ eram aici, acu’ – dincolo! Unde?”

Golovin moare ca orice om. Iniţial, nu crede că este chiar el cel vizat de moarte. Tot timpul n-a făcut decât să respecte legea şi să fie un om onorabil. Cum să fie el alesul? Şi de ce acum? Când are o familie frumoasă, când fiica lui e curtată şi probabil se va-ntâmpla şi o nuntă, când profesional e destul de bine… Moartea însă nu iartă. Iar mesajul lui Tolstoi este că, fie că facem cunoştinţă cu ea asemenea lui Golovin, printr-o durere şi un gust rău, fie că ne alege altfel, moartea e mereu acolo, mai mult sau mai puţin răbdătoare. Moartea asta e ca o femeie care ştie ce vrea.

Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, Editura Humanitas, 2010

România din stradă

Ieri, pe la prânz, am văzut-o pe România în faţa magazinului H&M de la Unirii. Cânta la vioară Balada lui Ciprian Porumbescu. Lângă ea, în căruţ, dormea un băieţel. Agăţat de căruţ, un fund de bidon pe care se vedeau, ca-n Fontana di Trevi, câteva monede.

Romanul-autopsie

Când şi-a ridicat premiul pentru Cartea Anului 2011, acordat de România literară, Marta Petreu a mărturisit că a scris-o repede, în vreo 42 de zile. „Am scris-o pentru că am vrut ca oamenii despre care vorbesc în carte să primească din partea mea cantitatea de nemurire pe care pot eu să le-o dau plasându-i pe cerul literaturii române.”

După ce în 2011 am citit „Matei Brunul”, „Viaţa lui Kostas Venetis” sau „Îngerul încălecat” şi după ce am remarcat că, din postura de şef la Uniunea Scriitorilor, Nicolae Manolescu este voluntar sau involuntar obiectul unui cult al personalităţii, nu aveam încredere în desemnarea cărţii Martei Petreu drept cea mai bună a anului trecut. Am crezut într-o alegere subiectivă, în rezultatul unei înţelegeri de culise. Drept urmare, am vrut să mă conving, în intimitatea mea, cel puţin la fel de subiectivă ca şi a unui juriu de literaţi, dacă-mi place sau nu romanul ăsta.

Pe scurt: îmi place şi cred că merită titlul de cartea anului 2011. Cititorul din mine ar vrea să nu-i nedreptăţesc pe L.D. Teodorovici, O. Soviany sau R. Aldulescu, dar trebuie să recunosc faptul că am trăit la lectura prozei doamnei Petreu senzaţii care nu m-au încercat anterior, în cazul romanelor menţionate.

Constat lucrul ăsta cu mare plăcere, mai ales că am pornit la drum cu prejudecăţi. Marta Petreu m-a câştigat uşor, m-a făcut din primele pagini să uit de prejudecăţi şi s-a instalat bine de tot în mintea mea cu nişte personaje pe care nu cred că le voi uita vreodată.

O carte tristă, care fotografiază din inima Tabitei un sat ardelean aspru pe nume Cutca. „Nu există peisaj mai trist decât Câmpia Transilvaniei, din toamnă până-n primăvară”, se spune la început, după care „şi nu există peisaj mai mohorât decât al Cutcii, din octombrie până-n aprilie”. În Cutca, sat locuit în majoritate de străjeri ai lui Iehova, duşmăniile se poartă o viaţă. Mama Tabitei (Maria sau Mica) moare aproape în acelaşi timp cu rivala sa, cea care se măritase cu iubitul său din tinereţe. De fapt, toţi mor după o lege bine scrisă undeva sau parcă după un plan inaccesibil. Mâinile mamei moarte au „pielea brăzdată de crăpături fine şi negre ca literele de pe foiţa de Biblie”, contextul este sumbru, morbid, de cele mai multe ori. Nu e loc pentru zâmbet nici măcar în spaţiul dintre caractere, nici măcar în virgule. Totul e moarte, tăcere, orgoliu, mândrie şi luptă până-n mormânt.

Mi-a plăcut mult expresia asta: „Să-ţi aminteşti seamănă cu ruperea crustei maronii de pe-o rană”. Un fel de decojire a cepei de la Gunter Grass. E o dezvelire, o autodescoperire, o eliberare a secretelor sau o alinare. „Dedesubt”, însă, „carnea e fragedă, roşie ca pieliţa buzelor. Alteori, afli carnea fermentând în puroiul galben, gras, hrănitor de bacterii.” Poate că aşa sunt amintirile, ca puroiul galben. În Cutca, „moartea ca moarte este pentru fiecare o învăţătură târzie”, iar ţăranii poartă cu ei durerea ca pe o sapă cu care e firesc să ieşi dimineaţa pe poartă.

Mica s-a măritat „ţărăneşte” cu Ticu, adică la îndemnul familiei. Copiii rezultaţi dintr-o astfel de căsătorie devin martorii impliciţi ai unui război de gherilă sentimentală, iar copilăria lor este „de lagăr”. Astfel, amintirile Tabitei formează, aşa cum spunea Dan C. Mihăilescu, „autopsia vieţii părinţilor”. Cartea e ca o vizită la morgă. Ce poate fi plăcut în asta? Totul… Structura de roman ţărănesc autoconfesional, lexicul plin de regionalisme (copil buiac; nu-i bugăt; hàmnişe; cohia mică; mere oarzăne; laibăr; ticlazău; şodou; conopei; haioş; bosconit), realismul magic à la Marquez şi, nu în ultimul rând, personajele colorate, şi cu bune, şi cu rele, legate de-o nostalgie dureroasă, dar fermecătoare.

Marta Petreu, „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului”, Editura Polirom, 2011

Radu Aldulescu, la Trinitas TV

Emisiunea „Biserica azi”, la care scriitorul a fost unicul invitat, a fost in seara asta, de la 21.00 (a tinut o ora). In reluare, maine, de la 14.30. Printre altele, Radu Aldulescu, imbracat cu un pulover gri si avand la mana un ceas cu o curea interesanta, rosie, a povestit despre cum a intrat diavolul in casele oamenilor prin intermediul televizorului. El insusi a renuntat la a mai privi la televizor – „Nu cred ca as mai avea ce vedea”. Pacat, ar zice diavolul, n-o sa-ti vezi emisiunea.

Am notat din ce a spus scriitorul:

Statutul scriitorului nu mai e acelasi ca pe vremea comunismului. Prin urmare, nici valoarea lui nu mai e aceeasi; Un roman bun apărut în o mie de exemplare este ca si cum n-ar fi; La un moment dat, dezinteresul fata de literatura mi se pare manipulat; Avem cea mai slabă reprezentare pe piata occidentala de carte dintre toate tarile foste comuniste. Noi nu avem un Ismai Kadare care sa fie atat de iubit in Occident, un Kundera, un Esterhazy…; Există la noi filiere care vizează obţinerea premiului Nobel pentru literatură… Dar nu prea văd cum s-ar putea întâmpla lucrul ăsta; Am citit in jur de 10 laureati Nobel. Toti au un anumit nivel valoric sub care nu prea se coboara. Ei, scriitorul roman de astazi nu il are; Spre deosebire de fotbal si de politica, la literatura prea putini se pricep; Scrierea romanului este extenuanta, o chestiune de rutina. Probabil, romanul este arta suprema a literaturii; Peste tot unde exista omul exista si scanteia divina; Romanul, precum credinta, poate obloji spaimele omenirii; Orice fictiune este inevitabil biografie; dar şi invers este valabil; Intamplator am aceasta indeletnicire – literatura; O cultură fără spirit nu e bună de nimic; Acum este incercata pueterea omului de a evita ispitele; Talentul este o chestiune de caracter.

“Ideea mea este aceea de a fi lăsat în pace”

Romanul trecerii de la copilărie la jocurile serioase şi absurde ale celor mari. Adolescentul, fiul nelegitim al lui Makar Ivanîci Dolgoruki, evoluează de la credinţa în viaţa bazată pe iubire, generozitate şi cinste, la evidenţa faptului că totul este necinstit, insolent şi mârşav. Se îndrăgosteşte de cine n-ar trebui, vrea să se simtă important, este ezitant şi condus de o pasiune vie pentru viaţă, pentru o idee. Ideea lui, scoasă în evidenţă în mai multe locuri, înseamnă singurătatea – Nu, nu-mi e dat să trăiesc între oameni; chiar şi azi sunt convins de asta; o spun pentru patruzeci de ani de-acum înainte. Ideea mea îmi este ungherul. În altă parte zice: ideea mea este aceea de a fi lăsat în pace. Sau: Ideea mea este să devin un Rotschild, să fiu tot atât de bogat ca Rotschild; nu pur şi simplu bogat, ci exact ca Rotschild. Şi mai clar: Nu am nevoie de bani sau, mai exact, nu banii îmi trebuie mie; şi nici măcar de putere; am nevoie doar de ceea ce se poate dobândi prin putere şi de ceea ce se poate dobândi doar prin putere: adică de conştiinţa calmă şi însingurată a propriei puteri! Iată cea mai completă definiţie a libertăţii pe care o caută lumea atâta! Libertate!

Lupta pentru această idee nu e deloc simplă. Mai ales că, nicio surpriză, femeile îşi iau partea leului. Foarte interesant misoginismul lui Dostoievski. Câteva exemple: 1. Despre femei nu ştiu nimic şi nici nu vreau să ştiu, pentru că toată viaţa am să scuip pe ştiinţa asta, mi-am dat cuvântul; 2. Femeia rusă nu e niciodată femeie; 3. Puteam să te înţelepţesc de pe-atunci pe tine, soţia mea, chiar şi cu varga; 4. Omul e o maşină atât de complicată, încât uneori nu mai înţelegi nimic, cu atât mai mult când acest om este o femeie.

Mi-a plăcut cum se developa realitatea privită prin ochii personajului principal. Neştiutor şi avântat la început, avea impresia că orice este posibil, numai că treptat şi-a dat seama că imaginea pe care o avea nu era decât o aparenţă. Cortină după cortină, adevăr după adevăr, realitatea s-a schimbat în paralel cu trecerea către maturitate. Adolescentul a realizat că nimic nu e simplu şi nimic nu e ce pare a fi. Pentru a fi un Rotschild ai nevoie de ceva mai mult decât de o scrisoare şi un şantaj.

Dacă vreţi să cunoaşteţi un om şi să-i pătrundeţi sufletul, fiţi atent nu la felul în care tace sau cum vorbeşte el, sau la felul cum plânge sau chiar cum se lasă prins de cele mai nobile idei, ci uitaţi-vă mai bine la el când râde. Dacă omul râde frumos, înseamnă că e un om bun.

F.M. Dostoievski, Adolescentul, Polirom, 2011

„Dacă aş scrie cum joacă fotbal Messi…”

Afirmaţia îi aparţine lui Antonio Lobo Antunes, portughezul căruia nici azi n-am reuşit să-i descifrez scrisul din „Bună seara lucrurilor de pe-aici” . Cred că dac-ar scrie cum joacă Messi, m-aş îndrăgosti de scrisul lui, aşa cum simt că sunt undeva peste normalitatea fotbalului atunci când îl privesc pe Messi.

Găsiţi interviul în care Antunes face afirmaţia asta în El Pais. Se citeşte acceptabil cu Google Translate Am aflat cum se numeşte ultima lui carte: ¿Qué caballos son aquellos que hacen sombra en el mar?, care ar veni, în traducere liberă „Care sunt acei cai a căror umbră se vede-n mare?”. Ciudat titlu, ciudate scrieri… Numai că Antunes a vorbit în acel interviu special pentru cei care nu-l înţeleg:

- Spuneţi mereu că aveţi o cheie pentru înţelegerea cărţilor dvs. Ultimul roman respectă ideea asta?

- Trebuie să intri în carte fără idei preconcepute. În timpul lecturii – îmi place să citesc, este o plăcere absolută, nu ca atunci când scriu – aşadar, în timpul lecturii, trebuie să-ţi păstrezi prospeţimea. Până la un punct poţi avea senzaţia că nu înţelegi nimic, dar asta e bine pentru că subit ai putea înţelege totul: obscuritatea se limpezeşte.

- Nu vă îngrijorează faptul că acest lucru nu se va întâmpla întotdeauna şi că vor exista cititori care vă vor găsi cărţile dificile şi vor renunţa să vă citească? (întrebarea asta parcă i-am adresat-o eu )

- În timp ce scrii, nu te poţi gândi la cititor. Dacă-i faci cu ochiul cititorului, cartea care iese de aici e slabă. (…) Trebuie să faci ce trebuie să faci cu povestea ta. Dacă-i place cititorului, cu atât mai bine. Dacă nu-i place… (punctele de suspensie le-a pus reporterul, iar subiectul se frânge).

Foto – de aici.